Rugăciuni şi lacrimi pentru nevinovatele jertfe...
Duminica trecută mahalenii şi-au pomenit martirii ucişi pe malul Prutului, la Lunca, în februarie 1941
 Cele peste treizeci de cruci albe din cimitirul satului Mahala, raionul Noua Suliţă, cu toate că iarna aproape că nu se văd din zăpadă, iar în celelalte anotimpuri par ca nişte crini enigmatici prin vegetaţia abundentă de orice culoare, reprezintă, de fapt, cea mai neagră filă din istoria de circa şase secole atestate ale acestei pitoreşti localităţi, deoarece aici îşi dorm somnul de veci martirii satului care la începutul lunii februarie 1941, au pornit spre Prut, la noua graniţă cu România, pentru a scăpa de urgia bolşevică ce şi-a demonstrat chiar din primele zile ale instaurării ei neasemuita dărnicie de cruzime şi sete de sânge nevinovat. Majoritatea din ei au fost seceraţi de gloanţele grănicerilor în apropierea satului Lunca, alţii au murit în închisori şi deportări. Mai târziu, acei găsiţi în gropile comune de la Prut au fost aduşi acasă, ridicându-li-se cruci albe la căpătâi...
În fiecare ani, primăvara timpurie, la acest loc sacru se adună consătenii, tineri şi vârstnici, împreună cu părinţii duhovniceşti, pentru a se ruga împreună de iertarea păcatelor şi odihna sufletelor lor nevinovate. Aşa s-a întâmplat şi în după amiaza duminicii trecute. Serviciul divin a fost oficiat de părintele duhovnicesc al mahalenilor, Gheorghe Moroz, iar momentul de comemorare, moderat de doamna primar Elena Nandriş, a fost realizat de Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii „Golgota” din oraşul Cernăuţi, doamna Tatiana Popa, Consulul General al României la Cernăuţi, Petru Grior, directorul Centrului de cercetări istorice şi actuale, dumnealui prezentând şi două apariţii editoriale despre acele evenimente de tristă pomină, Maria Toacă, ziaristă, care a prezentat propria publicaţie din revista „Memoria” (Bucureşti) despre odiseea, sau, mai bine spus, siberiada mahalencei Aurora Bujeniţă, profesoara de istorie Ana Gostiuc, animatoarea viitorului muzeu al satului, octogenara Domnica Gostiuc, care şi-a pierdut atunci membri ai familiei, trecând şi singură prin calvarul deportărilor şi, nu în ultimul rând, grupul de fete şi membrii corului bisericesc, care ne-au oferit momente muzical-poetice la temă.
Timpul ne desparte din ce în ce mai mult de acele evenimente, fiind deja trecut hotarul a şapte decenii, însă noi, urmaşii eroilor-martiri, rămânem cu sfânta datorie de a-i pomeni pentru a transmite făclia memoriei generaţiilor care vin.
Vasile BÂCU
|
