Preţul pâinii
Pentru a cunoaşte preţul pâinii trebuie să cunoşti mai multe. Eu am avut timp să cunosc aceasta din copilărie.
Părinţii mei dispuneau de 2 hectare de pământ arabil, care erau în 7 loturi la o distanţă mai mare de 1 km. Tata semăna de toate: grâu, secară, porumb, cartofi, iar lângă casă cultiva legume. În porumb creşteau bostani, haldani pentru sămânţă de cânepă şi mai avea 3 ari de cânepă. Era bine calculat să aibă pâine de grâu de Crăciun, de Paşti şi de hram. Pâinea de toată zilele era de secară şi se cocea sâmbăta pentru o săptămână. Cartofii se consumau aproape în fiecare zi. În anii buni nu trebuia să cumpere făină de porumb pentru mămăligă, care era principalul aliment zilnic. În anul 1942 când a fost un an secetă, tata a adus porumb de la Râmnicu-Sărat.
Eram educaţi să preţuim pâinea, n-o călcam în picioare, n-o aruncam la gunoi, aceasta era un mare păcat. Aşa că ştiam a preţui pâinea.
Pe parcursul anilor am învăţat multe la şcoala profesională, la Institutul agricol din Lvov şi la cel din Kamianeţ Podolsk, desigur, şi în gospodăria agricolă din sat şi din Horbova.
Am cunoscut mizeria foametei din 1947, când, pentru câteva kilograme de orz, porumb sau cartofi mergeam la Stanislav şi la Pătrăuţi, raionul Storojineţ, şi în anii grei de colectivizare, când primeam câte 300 grame de boabe pentru ziua de muncă în colhoz.
Desigur, aceste triste amintiri le cunoaşte generaţia mea şi cei născuţi până în anii 70-80, căci au venit timpuri mai bune şi lumea putea să meargă la lucru în oraş, să poată să-şi rezolve problemele vieţii, nu ca noi, care nu puteam părăsi colhozul, căci ni se tăia grădina şi nici nu ne puteam aranja undeva, deoarece nu aveam paşapoarte şi nu te primea nimeni şi nicăieri la lucru.
Abia prin anii 60 s-a schimbat viaţa. Colhozurilor li s-au vândut tehnica, tractoarele, maşinile agricole, s-a trecut la retribuirea muncii în bani. A fost revăzut statutul colhozurilor, a început să fie perfecţionată tehnologia, s-a schimbat sistemul de impozitare şi creditare. Deci, progresul a adus o tehnologie înaintată şi au început să se dezvolte gospodăriile colective. Au devenit rentabile, creându-şi baze stabile şi construindu-şi viaţa de sine stătător. Unele chiar au devenit bogate şi înfloritoare. Despre unele momente o să mă opresc mai detaliat.
Am lucrat în colectivul din satul natal Ostriţa timp de 25 de ani, 15 - în calitate de contabil şi 10 - economist. Treburile mergeau bine şi vecinii noştri din sovhozul din Mamorniţa ne-au „înghiţit” şi ne-au transferat şi pe noi în sovhoz. Ne lipsea forţa de rezistenţă pentru a nu accepta acest caz. Aşa a vrut Malearciuc cu Dîhanov.
Am început cu preţul pâinii şi am ajuns la istorii din viaţă. Când s-a reorganizat colhozul din Ostriţa în „sfeclosovhoz”, eu n-am avut loc şi m-am transferat la Horbova ca economist-şef. Pe parcurs, încadrându-mă în procesul de activitate, am făcut multe lucruri frumoase. Împreună cu regretatul preşedinte Ilie Zamfir am făcut o gospodărie exemplară pe raion şi am ajuns participanţi ai Expoziţiei Realizărilor Naţionale (EREN) a fostei URSS, unde am fost decorat cu Ordinul „Insigna de onoare”, fiind ales delegat la Congresul PCUS din Moscova în 1988. Acolo am făcut cunoştinţă cu persoane interesante şi am ascultat adresări ale participanţilor şi delegaţilor din străinătate, care m-au copleşit cu luările lor de cuvânt. Vreau să mă opresc pe scurt la mesajul reprezentantei agrarienilor din Finlanda, dna H. Havisto, care printre altele a spus: „Şi regele mănâncă pâinea crescută de mâinile ţăranului, truditor al câmpului, de aceea trebuie să-l preţuiască”.
E adevărat că timpul este cel ce rezolvă problema recoltei, el joacă rolul principal, ca la tabla de şah face primul pas cu figurile albe şi aproape întotdeauna câştigă partida.
În realitate, în viaţă se întâmplă că, nu acel care creşte pâinea are venit, ci acel care macină grâul, cel care coace şi vinde este în câştig, iar cel care a crescut-o trebuie să se mulţumească şi să se bucure că a crescut-o. Aici se cere să fie făcută dreptate şi din profitul ei trebuie să se bucure şi ţăranul care creşte pâinea, iar statul trebuie să ţină aceasta sub control.
Ion MIHAIESI,
s. Ostriţa, veteran al muncii, economist
P.S. În ultimii 5-6 ani preţul pâinii a crescut de mai mult de zece ori pe baza scumpirii combustibilului, energiei electrice, iar îngrăşămintele minerale au ajuns la 7,8 grivne. Deci, comercianţii se îmbogăţesc, pe când ţăranul sărăceşte. Lipseşte controlul din partea organelor de stat. Cât va dura această nedreptate? - îşi pun întrebarea agricultorii şi când anume producătorii vor putea stabili preţul produselor agricole şi nu intermediarii!
Eu aş propune o lege, care să facă dreptate între producători şi intermediari.
Din profitul celor care prelucrează producţia să se formeze un fond de stimulare pentru producători, care să le acopere cheltuielile sau pierderile care le au. Aş putea da şi exemple, numai că nimeni nu doreşte să ţină cont de părerea economiştilor.
Cei care prelucrează producţia folosesc diferite metode şi componente vegetale, chiar şi chimicale, pentru a ridica rentabilitatea, fără să fie controlaţi.
Preţul pâinii îl pot aprecia cei care au cunoscut mizeria foametei, lipsa din anii de după război, când lumea stătea în cozi enorme şi se dădea numai o pâine la o persoană. Apoi foametea din 1947, când mâncam urzică, buruieni, lobodă şi borhot adus din bazinul fostei fabrici de spirt, care a ars cu mulţi ani în urmă şi basarabenii, care sufereau de trei ani de foame, au descoperit-o şi scoteau borhot din groapă, îl uscau la soare, coceau turte pe foi de tablă şi mâncau. Era la început o mare învălmăşeală, dar, când au început să moară, s-a mai rărit folosirea acelui borhot, care mirosea urât şi mai conţinea acizi şi alcool. Am fost şi eu odată cu Nicolai Holovaci şi când am adus acasă mama nu ne-a lăsat să mâncăm, speriindu-ne că vom muri ca fraţii basarabeni.
Îmi amintesc un caz pe care nu pot să-l uit până mor.
Era în iarna lui 47. Am plecat la Igeşti cu mama şi fratele ei, unchiul Isai Purici, care avea cunoscuţi în Igeşti. Ne-au primit la dormit până a doua zi, când trebuia să merg la Pătrăuţii de Jos, la un cunoscut de-al meu. Dimineaţa ne-am sculat şi mama după ce s-a spălat a îngenunchiat şi, făcându-şi semnul crucii, a început să zică „Tatăl nostru”. Gospodarul de casă a sculat-o din genunchi şi i-a făcut observaţie, citindu-i morală de ce-şi face cruce şi i-a interzis să continue rugăciunea. Mama i-a zis liniştită: „Ce rău ţi-a făcut crucea” şi l-a întrebat dacă părinţii lui erau tot de aceeaşi credinţă, adică Nazarineni, şi l-a rugat să asculte de părinţi, care i-au dat viaţă, căci cine nu ascultă de părinţi, nu-l iubeşte pe Dumnezeu.
În vara anului 1946 am fost trimis la nişte cursuri de contabil la depozitele de achiziţii a cotelor de la ţărani. După terminarea cursurilor am fost repartizat la lucrările de depozitare a cerealelor. Aşa că am primit în sezon câteva zeci de ruble. Eram flăcău de 19 ani şi am vrut să merg la hram la Ceahor, la 8 octombrie. Mi-am cusut la comandă un cojocel scurt, cu buzunare, şi înzestrat cu răsad negru, cum era pe atunci la modă şi numai o dată l-am îmbrăcat la hram, la Ceahor, căci a doua oară când am mers la Igeşti după de-ale gurii, l-am schimbat pe 15 kg de porumb şi 15 kg de cartofi de sămânţă. Să vezi minune! Cartofii i-am mâncat, dar mama, văzând că au colţi frumoşi, a lăsat cojile mai mari şi i-a sădit în grădina de lângă casă, căci alţi cartofi de sămânţă nu aveam. Şi am avut o recoltă ca în anii buni.
În iarna anului 1946 mergeam din Igeşti la Pătrăuţi şi, trecând pe lângă mine o căruţă încărcată cu sfeclă pentru vite, a căzut în dreptul meu o sfeclă. Am ridicat-o şi am început să rod din ea, căci eram flămând. Trecând pe lângă o fântână, o femeie m-a observat şi mi-a zis că o să mă îmbolnăvesc. I s-a făcut milă de mine, m-a chemat în casă şi m-a ospătat cu o strachină de borş care a fost pentru mine atunci o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc de ea şi acum şi-i doresc s-o aibă Dumnezeu în pază pentru o astfel de pomană făcută la timp.
Despre cazul cu cojocelul ce l-am schimbat pe de-ale gurii în anul foametei din 1947 vreau să mă opresc mai detaliat.
Era înaintea Duminicii Floriilor. Trebuia să merg la Igeşti la un prieten cu care ne-am repatriat din România. M-am îmbrăcat în cojocelul amintit şi în drum spre Igeşti am mers la Pătrăuţii de Jos, la o familie de gospodari (nu-mi amintesc numele). Tatăl, care avea un fecior, Vasile, de-o seamă cu mine şi era asemănător cu mine la statură şi la chip, şi o fiică de 16 ani, lucra la pădure cu căruţa cu doi cai frumoşi. Când m-a văzut a pus ochii pe cojocelul meu şi mi-a propus să-l vând pentru Vasile. I-am răspuns că nu-l vând, că numai a doua oară l-am îmbrăcat. Dânsul, insistând, m-a făcut să-l dau pe schimb. Ştiind că acasă situaţia era critică, se apropia Paştele şi nu aveam din ce coace pască, ne-am înţeles să-mi deie peste câteva zile 5 kg de făină de grâu, cu condiţia să-i aduc şi o rochiţă pentru fiică, să fie în falduri, de culoare albastră ca ochii ei. Am acceptat şi târgul s-a făcut. Când am venit acasă cu două tobultoace, mama şi fraţii s-au bucurat mult, dar când m-au văzut îmbrăcat într-un veston militar, mama m-a întrebat unde mi-i cojocelul. Răspunsul a fost „aici, în cele două tobultoace”. Mama, lăcrimând, m-a întrebat: „Nu ţi-a părut rău să-l dai?”. I-am răspuns: „Da, dar ce să facem cu şase guri”. S-a bucurat, totuşi, că voi merge să aduc făină pentru Paşti. Despre aceasta - altă întâmplare.
Am cumpărat la bazarul din Cernăuţi o rochiţă albastră în falduri pentru fata din Pătrăuţii de Jos şi în săptămâna Paştelui am plecat cu trenul din gara mică până la Cupca. De acolo era mai aproape la Pătrăuţi, de unde dimineaţă aveam să merg pe jos. Am ajuns cu trenul noaptea şi până dimineaţă m-am culcat în gară. Rochiţa era într-o traistă pe care am pus-o sub cap şi am adormit. Mă trezeşte un bătrân şi-mi spune că un golan îmi trage traista de sub cap. Am sărit ca fript şi văd traista tăiată şi rochia pe jumătate scoasă. Am mulţumit lui Dumnezeu că am salvat rochiţa, să am cu ce merge la Pătrăuţi, dealtfel veneam acasă fără nimic.
Aceste întâmplări le-am povestit cu scopul ca tineretul de astăzi să cunoască prin ce au trecut părinţii şi generaţia de atunci. Poate îşi vor mai schimba părerile despre lăcomia şi zgârcenia în care s-au adâncit.
|
