Sâmbătă, 19.10.2019, 20:37
Principală | Înregistrare | Logare Bine aţi venit Vizitator | RSS
Formularul pentru autentificare
Vkontakte
Мы в Контакте
Calendar
«  Martie 2014  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
     12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31
Arhiva materialelor
Sondajul nostru
Evaluează site-ul meu
Total răspunsuri: 149
Prietenii site-ului
  • Creaţi un website gratuit
  • Desktop Online
  • Jocuri Online Gratuite
  • Tutoriale Video
  • Toate Tag-urile HTML
  • Kit-uri de Navigator
  • Principală » 2014 » Martie » 14 » Interviu
    12:42
    Interviu
    N-AM AVUT GRIJĂ DE MINE, DOM’LE!
    Interviu cu maestrul Mihai Volontir, în preajma vârstei de 80 de ani
    Mihai Volontir (n. 9 martie 1934, Glinjeni, județul Orhei) reprezintă o legendă vie a teatrului și a filmului din Republica Moldova. Este angajat al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Bălți încă din 1957, anul înființării sale ca teatru în limba română. A fost cooptat și pentru producții cinematografice, realizate în cadrul RSSM, unde interpretează, printre altele, rolul titular din filmul Dimitrie Cantemir (1973). În studiourile centrale din fosta Uniune Sovietică se face cunoscut mai ales prin serialele TV Țiganii (1979) și Întoarcerea lui Budulai (1984), fiind distins în 1984 cu titlul de artist al poporului al URSS. Deține numeroase alte distincții și medalii. Mihai Volontir este și un autentic patriot, care a condamnat public ocupația sovietică, iar ca membru al Parlamentului a votat independența față de URSS a Republicii Moldova, în anul 1991. În preajma Anului Nou 2014, cu ajutorul și în prezența distinsului universitar Valentin Jitaru, am avut rara șansă a unui interviu acordat de către maestru, la sediul Naționalului bălțean.

    Iubite maestre, care era atitudinea autorităților față de România, în vremea ocupației sovietice?
    MV: Dacă spuneai Basarabia, ajungeai în Siberia!
    Înainte de căderea comunismului, ați avut ocazia să jucați în România?
    MV: Da, am fost într-un turneu, până în ’90, pe la Iași, Bacău și încă un orășel, nu, nu Piatra… La Piatra Neamț am fost cu un concert, am cântat, erau frații Ion Aldea și Petre Teodorovici, ei m-au luat încolo. După 1989 am ajuns cu un spectacol al teatrului din Bălți și, spre surprinderea noastră, am luat locul întâi la Festivalul de la Oradea, cu spectacolul Cealaltă moarte a Ioanei d’Arc a unui dramaturg bulgar, Ștefan Țanev (în anul 1997, n.n.). Păcat că s-a pierdut cartea acestui dramaturg, nu mai este în bibliotecă… Era și o fotografie încă din 1957, 1958, afișe erau în bibliotecă și nu mai sunt… Mă doare sufletul, domnule, ce se face în ultima vreme în teatrul ăsta!
    Cum a decurs colaborarea cu regizorul Emil Loteanu?
    Emil Loteanu era un regizor foarte bun. Dacă avea bani mulți, îți făcea un film excelent, dar cu bani puțini îți făcea o prostie. Trăgea și câte paisprezece duble! Dar eu i-am spus: „Dom’ Loteanu, facem film sau ce facem?” Dar a ieșit un film bun, cum se numește… Această clipă. A primit premii mai întâi cu filmul Poienile roșii (1966, n.n.), pentru coloana sonoră. Eu îl stimez ca regizor-poet, dar a fost un regizor al partidului comunist, urma comenzile comuniștilor… În schimb, Vytautas Žalakevičius, cu care de asemenea am lucrat, era regizor-regizor… Era lituanian, am lucrat cu el în fosta URSS.
    La dumneavoastră prezența scenică impune în primul rând!
    Nu știu ce impune. Dar dacă zice lumea că-s bun…
    Cu Grigore Grigoriu ați lucrat?
    Cu Grigoriu am început aici, când a venit cu soția de la Căușeni (în 1959, n.n.). Prima dată era țeapăn de picioare, venea pe scenă țoc-țoc, ne miram și noi, ce facem cu el? M-au pus pe mine să-i mai arăt…
    Care sunt marile modele profesionale?
    Actorii Jean Gabin, Valerian Golovcenko și regizorul Boris Harcenko. Dintre actrițele de atunci îmi amintesc de Zașlujnaia și de Șkubernina. Golovcenko a fost actor la teatrul rus din Bălți, artist al poporului. Eu nu știam ce înseamnă „artist al poporului” când am venit aici. Tânăr, când aveam timp, plecam la Rezina, unde juca trupa rusească, ca să-l văd. A plecat din Bălți dar, cât a stat aici, îmi scria scrisori, fără să vorbesc cu el. În același oraș eram și trimitea scrisori. Îți închipui?!
    Ținea cont Golovcenko de prezența dumneavoastră?
    Nu știu de ce ținea el cont, n-am stat cu dânsul de vorbă niciodată. El era pentru mine un dumnezeu, nu puteam să mă apropii de el nici el de mine, nu știu de ce!
    (Este remarcată o fotografie cu actorul călare:) Știți să mergeți pe cal?
    Da, știu din copilărie! Am fotografia la Mihai Potârniche (consacrat artist fotograf, n.n.) Eu am fost un astfel de om, că n-am avut timp să mă gândesc la mine, la viitorul meu, la ce voi fi eu în viitor…
    L-ați cunoscut pe Toma Caragiu?
    L-am întâlnit. Vorbeam cu el cum vorbesc eu acuma, nu tocmai bine românește. A fost o pierdere mare. Nici cei din România nu-și amintesc de el decât rar… În vremea comunismului, luni seara era spectacol la televiziunea din România. Eu n-aveam televizor, mă duceam la un cetățean tocmai în Cartierul 8, să stau pe un scăunel, să văd spectacolele. Atunci nu era voie să ai antenă pentru România, se dădeau jos, dar Nicolae Leahu privea spectacolul românesc și ne chema. Era comunist adevărat, fără ruși și fără comuniști, Doamne, cred că murea! De-aia a și murit apoi, după ce a căzut comunismul, de scârbă, cred! Și uite, ne duceam la el, dacă aveam o zi liberă, lunea, mă duceam numaidecât. Măcar la sfârșit să văd! Iată că a făcut și un lucru bun, dar era comunist până în măduva oaselor – avea părinții deportați, dar el era mancurt!
    Ce putem face în problema accentului actorilor basarabeni, încă deosebit față de cel din româna literară?
    Dacă nu lucrează nimeni cu dânșii, cum nu s-a lucrat nici cu mine… Eu n-am știut nici românește, nici rusește, nici moldovenește… Am lucrat cu regizori ruși, chiar numai cu ruși… Regizorul Pânzaru a învățat și el la Moscova… terminologia, numai cea rusească. Merg acuma în cârjă. N-am avut grijă de mine, dom’le. Nevastă-mea spune: „Măi Mihai, cum te duci tu la teatru, măi!” Ar trebui să schimb și paltonul. Sunt neglijent, domnule, am devenit neglijent, absolut!
    Ce vă doriți pentru noul an?
    Sănătate, să pot duce la capăt ce am gândit. Am planuri multe… Mâna asta mă refuză, să pot scrie cu dânsa. Diabetul m-a adus aici… Doamne, câte boli sunt! Așa că nu-l mai întrec eu pe Beligan. Nu știu dacă mă mai ține el minte pe mine, atunci, la Moscova… A fost o bucurie mare pentru mine atuncea! (la decernarea premiului pentru rolul Ion din „Năpasta” de Caragiale n.n.).
    Vreo scenă comică în timpul filmărilor? Încurcături…
    Nu.
    Cel mai mare necaz care a fost?
    Moartea surorii, copil eram pe atunci… Iar profesional, prim-ministrul Tarlev, care mi-a furat banii! I-a transferat studioului Moldovafilm și n-au mai ajuns la mine. Nici n-aș putea să vorbesc cu dânsul, numai să-l bat!
    Teatrul din Bălți ce loc credeți că a ocupat în redeșteptarea conștiinței naționale?
    Un mare rol, deși teatrul era condus de ruși. A fost ținută vie aici flacăra națională, nu neapărat în mod deschis, că ar fi fost desființat teatrul!
    Cum de s-a înființat o trupă de teatru românesc aici, în anul 1957?
    Meritul îi aparține ministrului culturii de atunci, care a fost un moldovean de suflet, român, Artiom Lazarev! I-au furat decorația pe care o avea, Ordinul Republicii!
    Nu vreți să vindeți această decorație pe care o aveți și dumneavoastră? Ați lua 500 de dolari pe ea!
    De ce să o vând? Las’ să rămână moștenire!

    (A consemnat: Ioan RĂDUCEA,
    corespondentul nostru la Iaşi)
    Vizualizări: 397 | Adăugat de: goshasuper235224 | Rating: 0.0/0
    Total comentarii : 0
    Prenume *:
    Email *:
    Cod *:
    Copyright MyCorp © 2019
    Creaţi un website gratuit prin uCoz