70 de ani de la deportările în masă ale românilor din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei la munci silnice în Karelia

„Dar tu când vei creşte mare să le spui la toţi
De bărbaţii Bucovinei, unde-au rămas morţi,
În pădure, la Onega, au rămas culcaţi
Câte 7-8 în groapă mulţi, voinici bărbaţi”.

(Constantin ROTARU,
s. Puieni, raionul Hliboca)

În perioada anilor 1940-1941 şi 1944-1952 au fost înscrise multe pagini tragice în istoria zbuciumată a neamului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei. Una dintre ele, în destinul oamenilor „eliberaţi” a doua oară în martie 1944 de către Armata Roşie, au fost deportările în masă ale românilor la munci silnice în Karelia. Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, Finlanda, în lagărele de muncă, aproape toţi bărbaţii care mai rămăseseră prin satele bucovinene: bătrâni, invalizi şi chiar persoane bolnave psihic.
Măsurile draconice ale autorităţilor sovietice împotriva românilor nu pot fi considerate ca  întâmplări ieşite de sub control, ci ca unele făcând parte din politica oficială a statului sovietic, pentru care distrugerea etnicilor români constituia o prioritate capitală. Mărturiile referitoare la deportările care au avut loc  la mijlocul verii anului 1944 sunt zguduitoare şi de multe ori incredibile.
Astfel, Mihai Vasuică din satul Proboteşti, raionul Herţa, îşi aminteşte despre calvarul de atunci al românilor următoarele: „În acelaşi an, 1944, a început un nou val de deportări ale românilor din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţei, care intrau în componenţa regiunii Cernăuţi. Aproape o sută de gospodari din Proboteşti au fost ridicaţi în miez de noapte pentru a fi duşi în lagărele de muncă din adâncul şi de la periferiile URSS-ului. Împreună cu alţi consăteni am fost escortat la gara din Noua Suliţă. Am nimerit într-un vagon pentru vite, care avea un geam foarte mic, cu gratii groase şi în care era o înghesuială nemaipomenită. Nimeni nu ştia încotro ne vor duce... Ne chinuia setea, nu ne ajungea aer... De la Moscova trenul a luat direcţia spre Petrozavodsk, capitala Kareliei. La Medvegorsk am fost coborâţi din vagoane. Ne aflam pe ţărmul lacului Onega. Eram scoşi zilnic la tăiatul copacilor din păduri fără de sfârşit. Mâncarea era proastă detot, nu aveam îmbrăcăminte şi încălţăminte de iarnă. Ne hrăneam cu peşte şi cu ciuperci... Foamea şi frigul secerau mii de vieţi...”.
O mărturie îngrozitoare despre ceea ce s-a întâmplat la locurile de muncă silnică o avem de la Ştefan Andronic din satul Horbova, raionul Herţa, care ne comunică despre deportarea tatălui său, Gheorghe Andronic, următoarele: „Pe malul lacului Onega, cei rămaşi cu zile au fost coborâţi într-o văgăună, în care se aflau câteva bordeie. Tata a nimerit la un loc cu Vasile Chiriac şi Ion Mihai, tineri de 18 ani de la noi din Horbova. Sub pază au fost mânaţi la muncă în păduri mlăştinoase fără de sfârşit. Săpau şanţuri adânci. Munca era grea şi istovitoare. Cine îndeplinea norma, primea un supliment de câteva grame de pâine, cine nu putea face faţă normei, era lipsit şi de porţia mizeră de 300 de grame... Bântuiau bolile şi zilnic erau secerate vieţi omeneşti... Tata s-a întors la baştină peste un an, în 1945. Cântărea doar 27 de kilograme. Era un adevărat schelet. Îmi povestea cum a scăpat cu zile. Şi-a mâncat opincile din piele de porc, ca să nu moară de foame”.
Ca dovadă că cele spuse mai sus au avut loc, sunt mărturiile lui Mihai Ciornohaci, din satul Hreaţca, raionul Herţa, care îşi aminteşte cum s-a întors acasă după un an şi ceva de muncă silnică: „La Cernăuţi am ajuns în ultima zi a lunii februarie 1946. Mulţi nici nu aveau putere să coboare din vagon, iar soldaţii strigau la noi să coborâm mai repede. Cu mare greu l-am scos afară pe un bătrân din Godineşti. L-am aşezat sub un perete al gării şi acolo şi-a dat sufletul. Un altul, Hacman din Proboteşti, tot în gara din Cernăuţi şi-a dat duhul. În loc de 150 câţi ne-am pornit din lagărul de muncă din zona lacului Onega, la Cernăuţi am ajuns vii doar 60 de persoane. Iată cum ne-au „fericit”  neuitaţii noştri „eliberatori”, iată ce „lumină ne-au adus ei de la răsărit...”.
Deportările din vara anului 1944 la munci silnice în Karelia au intrat în istoria Bucovinei de Nord, Basarabiei şi Ţinutului Herţa, ca unele din crimele odioase din lanţul de măsuri şi metode represive, săvârşite de autorităţile sovietice împotriva românilor. Nimeni n-a încercat să numere sau să consemneze, în mod oficial, numărul victimelor nevinovate deportate la munci silnice în Karelia, pentru a oglindi adevărata situaţie ce a avut loc în trecut. Ani în şir despre cele întâmplate în Karelia s-a vorbit numai în şoaptă. Dar acum, din mărturiile făcute de Dumitru Damian din satul Mogoşeşti, raionul Herţa, aflăm că „după vreo 10 luni de muncă silnică, când numărul românilor din regiunea Cernăuţi s-a împuţinat, iar cei care au mai rămas încă cu zile, arătau ca nişte umbre, am fost anunţaţi că o comisie specială va decide soarta noastră. Războiul era deja terminat, puteam fi lăsaţi acasă şi gândul acesta a pus stăpânire pe toţi românii din lagăr. În faţa comisiei au fost aduşi vreo 12 mii de români, dar acasă n-a plecat nici unul. O jumătate din aceştia au fost duşi în Asia Mijlocie, lângă Taşkent, pentru a construi un orăşel, o altă jumătate au ajuns în Armenia, unde au fost supuşi la munci silnice în mine...”.
A fost ridicat în acelaşi an, 1944, şi dus în Karelia unchiul meu după mamă, Ion a lui Mihai Voronca, născut în anul 1921, în suburbia cernăuţeană Horecea Urbană (în fotografie). În Karelia a suferit de boală, foamete, muncă grea şi de unde nu s-a mai întors acasă. Nici până astăzi nu se ştie cine l-a îngropat şi unde-i este mormântul. A rămas să-şi doarmă somnul de veci în locuri străine şi numai numele lui a venit acasă, în Horecea lui iubită...
Celor care au trecut în veşnicia neamului nostru nu le putem ajuta cu nimic. Însă, datoria noastră faţă de ei este să spunem adevărul despre acele timpuri îngrozitoare ca să ştie generaţiile viitoare prin ce au trecut strămoşii şi să păstreze vie amintirea despre ei în vecii vecilor. De acest adevăr au nevoie cei vii, generaţiile de astăzi, care tind să trăiască într-o societate liberă şi democratică.

Octavian VORONCA
or. Cernăuţi