Două secole (1813 – 2013) de la înfiinţarea, de către Gheorghe Asachi, a “Şcoliţei de inginerie şi hotărnicie”, primul “nucleu” al învăţământului tehnic superior din Moldova, la Iaşi

La 15 noiembrie 2013 s-au împlinit două sute de ani de la înfiinţarea, la 15 noiembrie 1813, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, a primului “clas de inginerie şi hotărnicie”, cu predare în limba română, la propunerea şi insistenţa lui Gheorghe Asachi, sprijinită de mitropolitul Veniamin Costache şi aprobată prin “anaforaua” dată de domnitorul Moldovei, Scarlat Calimah. Această “şcoliţă” avea să se constituie, la acea dată memorabilă, în primul “nucleu“ al învăţământului tehnic superior din întregul Principat al Moldovei, înregistrându-se, astfel, în filele de glorie ale cronicii ieşene, ca o nouă şi remarcabilă “premieră”.
O astfel de “premieră”, de acelaşi calibru se produsese în urmă cu 10 ani, în anul 1803, când, prin străduinţa şi sârguinţa manifestată de iluminatul mitropolit, Veniamin Costache, ia fiinţă prima instituţie de învăţământ mediu, cu predare în limba română, din Moldova: Seminarul de la Socola, ale cărui cursuri avea să le urmeze, mai târziu, şi Ion Creangă, după cum însuşi povesteşte în memorabilele sale “Amintiri din copilărie”.
Pentru a aprecia, la justa ei valoare, pilda făptuitoare a lui Gh. Asachi, din 1813, e trebuincios necesar să aruncăm, fie şi succint, “o privire retrospectivă” asupra vieţii şi activităţii celui ce istoria, cultura şi tehnica timpului său îi atribuie, cu preţuire, rangul de mare personalitate enciclopedică, aşa după cum consemnează şi istoriograful N.A.Bogdan în documentata şi aprofundata sa lucrare, “Oraşul Iaşi”, apărută în 1904, la capitolul “Oameni de samă”, unde afirmă:  “Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seamă pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieşeni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, jucă, în ţara şi târgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist şi publicist, el dezvoltă în societatea noastră arta poetică şi cea dramatică, învaţă pe tineri ştiinţele matematice şi filosofice, pictura ca şi arhitectura, deschide o cale largă şi mănoasă presei şi publicisticii, îmbărbătează pe toţi la muncă şi la iubire de neam şi de progres, de dreptate şi de frumos, răspândeşte prin scrieri şi stampe cunoştinţa trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre naţionale...”.
Gheorghe Asachi s-a născut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herţa (Ucraina), în familia preotului Lazăr şi Elena Asachi (Asachievici). La 8 ani, urmându-şi familia la Lvov, se instruieşte în limba polonă, latină şi germană şi, apoi, urmează cursurile facultăţii de Filozofie a Universităţii din localitate, studiind logica, matematica, istoria, fizica-metafizica şi etica, urmând aici şi un curs special de arhitectură. In 1805, familia se mută la Iaşi (tatăl său devenind protopop al Mitropoliei)  şi,  de aici, în scurtă vreme, pleacă la Viena spre a studia astronomia, matematica superioară şi... pictura. Mai departe, în 1808, pleacă în “Cetatea Eternă” a Romei pentru a-şi completa studiile clasice de literatura Renaşterii şi cea italiană, cum şi pictura, sculptura şi arheologia.
La 24 de ani, în 1812, cu studiile sale complete, de vastă cultură, în perioada în care, pe plan extern, se modificau graniţele marilor imperii, întrezărindu-se, în visul napoleonean, posibilitatea “restatornicirii vechiului regat al Daciei” şi, pe plan intern, în Moldova, se destrămau vechile orânduieli feudale şi începuseră a se instala noile idei burgheze, ce aveau să revigoreze societatea moldovenească, secătuită de domniile fanariote, se întoarce la Iaşi, cu dorinţa expresă de “a juca un rol important în această minunată perspectivă politică”, fiind “călăuzit de o ideologie liberală progresistă şi de o puternică dragoste de patrie şi popor”, dorinţă care-i însufleţea asumarea rolului de “restaurator” al Moldovei,  după cum consemnează Gheorghe Gabriel Cărăbuş, citând numeroase surse documentare, în eseul său: Gheorghe Asachi - un separatist “avant la lettre”, publicat în revista “Codrul Cosminului” nr. 10, 2004, pag. 185- 206. Stăpân ca nimeni altul pe cunoaşterea multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza şi engleza, este numit “referendar” la Departamentul Afacerilor Externe. Imediat după această “investitură”, luând contact nemijlocit cu situaţia social-politică de atunci a Moldovei, dezbinată şi aservită Imperiului Otoman, coboară din sfera iluziei “visatului regat al întregii Dacii” la realitatea crudă a “luptei pentru afirmarea naţională a românilor”, conştientizând că “renaşterea românilor nu poate fi înfăptuită decât prin ei înşişi”.
În acest sens, dovedind puternice sentimente patriotice, scrie şi publică poezia “Viitorul”, un îndemn la conştiinţa de neam şi de ţară a românilor. Mai departe, se angajează cu toată forţa erudiţiei sale în “lupta pentru cultura naţională”,  întrezărind, vizionar, rolul de seamă al şcolii în această crâncenă înfruntare şi se dedică întru totul organizării şi dezvoltării învăţământului public în limba naţională. Astfel, datorită demersurilor sale asidue pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Calimah, obţine “prima victorie” de răsunet: la 15 noiembrie 1813 domnitorul Moldovei se lasă convins de stăruinţele puternice ale “referendarului Asachi” şi aprobă funcţionarea unui “clas” de inginerie şi hotărnicie în limba română, pe lângă Academia domnească de limbă greacă, aşa cum s-a menţionat mai sus. Cu certe cunoştinţe de inginerie civilă şi arhitectură căpătate în Polonia şi în lipsa unor profesori de specialitate, Gheorghe Asachi preia, ca titular, predarea (pentru prima dată!) în limba română a cursurilor de: matematică teoretică (aritmetică, algebră şi geometrie) şi aplicaţii practice de geodezie, inginerie şi arhitectură. Cu toate piedicile care i-au fost puse, cu toate greutăţile de care s-a lovit pe parcurs, în 1818, la 18 iunie, cursanţii acestui “clas”, între care: Alexandru Calimah, fiiul domnitorului şi Teodor Balş, viitor caimacan al Moldovei, au susţinut examenul general public, cu rezultate bune şi au intrat în posesia “Diplomei de inginer hotarnic”. Chiar dacă, după această dată, ocârmuirea, forţată de “presiunea grecească”, a suspendat “şcoliţa”, meritul lui Gh. Asachi este  incontestabil în a fi demonstrat că “învăţăturile înalte pot fi predate şi în limba română” şi chiar “de profesori autohtoni”. O asemenea demonstraţie clară Asachi o mai făcuse deja, la 27 decembrie 1816, când a avut loc prima reprezentaţie teatrală în limba română, cu piesa pastorală “Mirtil şi Hloe” (de Gessner şi Florian), a cărei traducere şi adaptare a făcut-o în întregime, dovedind tuturor că “la fel cum poate exista o şcoală în limba strămoşească, tot astfel poate fiinţa şi un teatru”, după cum îşi argumenta stăruitor cererea către domnitor.
În 1819, consecvent dorinţei sale de reformare a şcolii, ca “referendar la epitropia şcoalelor”, alcătuieşte un îndrăzneţ proiect de reorganizare a Seminarului de la Socola, ce funcţiona din 1803, prin mărirea profesorilor acestuia, pe care-i aduce, personal, din Ardeal. La întoarcere, “ofensiva sa şcolară” este curmată “diplomatic”, fiind numit, de către noul domnitor, Ioniţă Sandu Sturza, “agent diplomatic  la Viena”, unde a funcţionat până în 1827, “dispărând” practic din viaţa culturală şi educaţională a Moldovei. Un an mai târziu, în 1828, înaintat la rangul de “vel-aga”, deschide la Trei Ierarhi o “şcoală normală” de doi ani şi un gimnaziu de patru ani, denumit “Şcoala Vasiliană”, întru cinstirea domnitorului Vasile Lupu, cel care, cu două veacuri mai înainte, pusese acolo bazele unui “învăţământ înalt”. Hrisovul de aprobare dat, la 28 martie 1828, de domnitor, poate fi considerat actul de înfiinţare a învăţământului superior în Moldova. Perseverând în această direcţie, înfiinţează, pe lângă Gimnaziul Vasilian, Colegiul de la Trei Ierarhi, iar, în 1832, înfiinţează la “Institutul Albinei” prima tipo-litografie din Moldova. Cooptat, ca secretar, în Comisia de redactare, în comun cu partea munteană, a Regulamentului Organic, Asachi insistă şi reuşeste să introducă în acesta “regula învăţământului public”, fapt ce avea să-l ajute ulterior în munca sa de extindere a şcolilor româneşti şi de îmbunătăţire a funcţionării acestora, prin asigurarea unor “oarecare mijloace materiale”, ce au fost convenite cu noul domnitor Mihail Sturza, de care îl va lega o trainică prietenie. Militant neobosit, în 1834, înfiinţează prima “şcoală de fete” din Moldova, iar la 16 iunie 1835, stăruind pe lângă domnitorul Mihail Sturza, avea să fie înfiinţată Academia Mihăileană (“matcă” a viitoarei Universităţi “A.I.Cuza”, prima din România!), la care Asachi a fost “membru fondator” şi profesor de pictură şi arhitectură. La 15 noiembrie 1837, la Iaşi, înfiinţează şi primul Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, cu scopul expres de “a învăţa pe elevi muzica vocală şi declamaţia” în limba română.
În această perioadă dificilă pentru promovarea ideilor novatoare, de numele şi înrâurirea lui Gheorghe Asachi se leagă înfăptuiri de excepţie: înfiinţarea Arhivelor Moldovei (1832), înfiinţarea Şcolii de arte şi meserii Iaşi (1841), a Pinacotecii, a primei biblioteci publice, a primului muzeu natural din Moldova, a fabricii de hârtie de la Petrodava (Piatra Neamţ), prima de acest gen din ţară (1841). Pătruns de necesitatea răspândirii ideilor naţionale în toate păturile sociale ale ţării prin presa scrisă, Gheorghe Asachi întreprinde asidue demersuri pentru “a scoate cea dintâi foaie periodică” întitulată “Albina românească” şi, obţinând cu greu autorizaţia de tipărire din partea consulatului rusesc, reuşeşte, la 1 iunie 1829, să editeze primul număr al acestei “gazete politico-culturală”, marcând “momentul de început al presei scrise în limba română”.
Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, Eugen Lovinescu avea să declare autorizat că “Albina românească” a fost “întâia trăsură de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirii”. In 1850, această primă gazetă devine “Gazeta de Moldavia”, fiind pusă în strânsă legătură cu noul regim liberal al domnitorului Grigore Ghica. Şi aceasta devine, în 1858: “Patria”, care va apărea pentru scurtă vreme, până la momentul Unirii Principatelor. În tot acest răstimp, Asachi avea să scoată şi alte publicaţii destinate diverselor pături sociale, între care: “Alăuta românească” (1837), “Foaia sătească a Principatului Moldova” (1839), “Icoana lumii” (1840) ş.a. Activitatea de întemeietor şi de dezvoltator al presei româneşti, desfăşurată cu minuţie şi ardoare de către Gh. Asachi, s-a înscris ca fiind “o pagină luminoasă a culturii române”. După revoluţia paşoptistă, la care nu a aderat cu “luminismul” său apreciat, după urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îşi dă “demisia de onoare” din posturile de referendar şi arhivist, deţinute de mai bine de două decenii şi se dedică doar activităţii gazetăreşti şi publicării operelor sale literare şi traducerilor, până în spre sfârşitul vieţii.

“Neînregimentat” în “tabăra”, tânără şi activă, a “unioniştilor ieşeni”, condusă cu asiduitate de Mihail Kogălniceanu, după împlinirea idealului Unirii Principatelor, Asachi salută admirativ şi cântă acestă măreaţă împlinire în poezia “Odă lui Dumnezeu”, a cărei ultimă strofă este edificatoare: “Strânge Ţările-Unite prin un nod nemuritor,/Cum origine au una, fie a lor şi fericire,/Toţi românii să închege de fraţi numai un popor,/Că puterea stă-n Unire!”.
În domeniul literar, scrie poezii, abordând toate speciile cunoscute: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade, versifică legendele istorice: „Dochia și Traian”, „Ștefan cel Mare înaintea Cetății Neamțului”, scrie nuvele istorice: „Dragoș”, „Petru Rareș”, „Rucsandra Doamna”, din care s-a inspirat şi C. Negruzzi, scrie piese de teatru: drama „Petru Rareș”, „Țiganii”. Recunoscându-i meritele strălucite ale operei literare şi publicisticii sale, George Călinescu, în monumentala sa “Istorie a literaturii române, de la origini până în prezent”, îi dedică lui Gheorghe Asachi nu mai puţin de 15 pagini (96-111), fapt cu adevărat revelator pentru a-i sublinia puternica sa personalitate culturală. Marele critic literar îl denumeşte pe Asachi “cel dintâi sonetist român”.
În domeniul artelor, desenează şi litografiază stampe din istoria Moldovei, pictează cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, crează şi execută lucrarea monumentală “Obieliscul cu lei”(1834-1841), cunoscută şi sub denumirea de „Monumentul Regulamentului Organic”, amplasată în centrul parcului Copou, întocmeşte planurile statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare (1856), ce vor servi, ulterior, sculptorului francez, Em. Fremiet, în realizarea monumentului, dezvelit în 1883.
Recunoaşterea meritelor sale “pentru serviciile aduse ţării, între 1813 şi 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de preţuire, i se acordă o “recompensă naţională”. Din nefericire, această recunoaştere avea să vină prea târziu, fiindcă, la 12 noiembrie 1869, în vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viaţă, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinţi, din dealul Copoului.
Primăria oraşului Iaşi, recunoscătoare faţă de personalitatea marcantă a lui Gheorghe Asachi, cel ce şi-a pus “pecetea sa întemeietoare” pe multiplele ctitorii de cultură, artă şi tehnică ale Cetăţii Iaşilor din prima jumătate a veacului al XIX-lea, la stăruinţa unui grup de iniţiativă, în frunte cu Vasile Alecsandri, a comandat execuţia statuii marelui cărturar sculptorului Jean Georgescu, acelaşi care a executat, în 1886, în Bucureşti, şi  statuia lui Gheorghe Lazăr, întemeitorul învăţământului public în limba română din Muntenia.
Statuia fiind realizată în 1887, Primăria Iaşi a stabilit ca locul de amplasare a acesteia să fie în apropierea “Şcoliţei lui Asachi”, de lângă  Trei Ierarhi. Solemnitatea inaugurării monumentului de cinstire a lui Asachi a avut loc la 14 octombrie 1890. După terminarea şi inaugurarea noii clădiri a Teatrului Naţional (1 dec. 1896), în 1897, în semn de recunoaştere a rolului jucat de Asachi în iniţierea primului spectacol de teatru în limba română(1816), statuia sa este mutată “pe roţi” în faţa acestui edificiu. Ulterior, după ce Primăria Iaşi a terminat reconstrucţia Şcolii Trei Ierarhi (fosta Şcoală Vasiliană) de pe B-dul Ştefan cel Mare, azi Şcoala nr.1 “Gheorghe Asachi”, în anul 1905, statuia “uşărnică” a fost strămutată în faţa acesteia peste cripta familiei de sub soclu în care au fost depuse, atât osemintele lui Gheorghe Asachi, deshumate de la Biserica 40 de Sfinţi, cât şi cele ale soţiei sale, Elena Asachi (1789-1877), compozitoare şi pianistă, deshumate din Cimitirul Eternitatea; acesta fiind cel de al 2-lea monument ieşean, după cel al cronicarului Miron Costin, care este şi loc de vecie.
Aplecaţi cu interes, cercetare şi luare aminte asupra “iluministului şi enciclopedicului” cărturar moldovean, Gheorghe Asachi, numeroşii săi exegeţi, mai vechi şi mai noi, conchid “la unison” că: “nu există vreun domeniu al culturii, artei şi tehnicii ieşene şi moldovene care să nu-i revendice, ca iniţiator, numele lui Gheorghe Asachi”.
Astfel, în Iaşi, în semnul înaltei sale cinstiri, numeroase instituţii de învăţământ de toate gradele, de cultură, artă şi de tehnică au “arborat” pe frontispiciul lor numele lui Gheorghe Asachi, prestigios şi aurit în gloria sa eternă, în rândul cărora se enumără: Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Colegiul Tehnic “Gheorghe Asachi”, Şcoala generală nr.1 “Gheorghe Asachi”, Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi”. Desigur, încă multe alte instituţii de cultură şi artă ieşene, fără a-i purta numele, sunt legate nemijlocit de activitatea “deschizătoare de drumuri” a lui Gheorghe Asachi, între care: Arhivele Statului, Teatrul şi Conservatorul, Muzeul de artă, Muzeul de Ştiinţe naturale ş.a.
Deşi unei asemenea personalităţi de seamă şi  emblematice pentru Cetatea Iaşilor, cum este Gheorghe Asachi, nu i s-a înfiinţat, după meritele-i incontestabile, un Muzeu, care să-i poarte numele, pornind din nordul oraşului, unde a înfiinţat “Şcoala de Arte şi Meserii”, trecând pe la “Obieliscul cu lei” din parcul Copou, apoi, pe la “Arhivele Statului”, pe la Conservator şi Teatru, pe la “Şcoala Vasiliană” de lângă Trei Ierarhi, pe la “Biblioteca” şi “Pinacoteca” de la Palat şi ajungând, în cele din urmă, pe la “Seminarul de la Socola” din sudul oraşului, se poate considera, pe drept cuvânt, că întregul oraş Iaşi reprezintă Muzeul în aer liber, “Gheorghe Asachi”!
Revenind la deosebitul moment aniversar: 200 de ani de la înfiinţarea “Şcoliţei lui Asachi, de inginerie şi hotărnicie”, la 15 noiembrie, la Iaşi,  trebuie să admitem cu înţelegere că această semnificativă sărbătoare bicentenară a primului “nucleu” de învăţământ tehnic superior nu poate să aparţină, în întregime, Universităţii Tehnice “Gheorghe Asachi” din Iaşi, înfiinţată în 1937 (cum se “întrezăreşte” a se dori!), deoarece “Şcoliţa lui Asachi”, neavând o continuitate deplină în funcţionarea ei, nu poate fi asimilată în istoria acestei universităţi, aşa cum a fost cazul “primei şcoli superioare de electricitate”, înfiinţată la 1 noiembrie 1910, la Iaşi şi continuată neîntrerupt de-a lungul anilor, transformându-se în Facultatea de Electrotehnică Iaşi, prima facultate de acest profil din România, care şi-a sărbătorit Centenarul, în 2010.
Aşadar, acest marcant jubileu aniversar aparţine întregii ţări şi întregului Iaşi, care, în spiritul tradiţiei sale recunoscute, ştie să-şi cinstească cum se cuvine momentele sale de izbândă glorioasă şi pe iluştrii săi înaintaşi făptuitori!

Mihai CABA