Poeme silvice

Florin Gușul (8 aprilie, 1970, Siret) este o prezenţă activă între susţinătorii şi animatorii acţiunilor şi producţiilor culturale din orăşelul cu nume de râu al toposului sucevean. A publicat şi publică în mai toate periodicele siretene şi judeţene, începând de la „Actualitatea sireteană” şi până la “contemporanul” „Săptămâna sireteană” şi radio Iaşi. Membru al diferitelor cenacluri literare din raza în care îşi creşte devenirile. Antologat în volumul „Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă” (Ed. Muşatinii/Bucovina viitoare, Siret, 1999). Publică în 2009 volumul de poezie “Gânduri peregrine” (Editura Agnos Sibiu). În 2012  a apărut volumul “Capac pentru oala cu chişleac” - grafică Mihai Pânzaru PIM, (Editura Agnos Sibiu).

Romeo Petrasciuc, editor “Editura Agnos” Sibiu

Ultime zboruri, în nervuri

„O frunză dusă de vânt seamănă adesea cu o pasăre.” (Goethe)

Două frunze s-au desprins de lume
una verde-verde, cealaltă galbenă
călătoreau de pe ram spre pământ, vrând-nevrând,
prin ploaie şi vânt.
Deşi nu sunt surori, cad împreună,
la umbră de lună.

Destinul le-a trimis pe pământ
într-o noapte de toamnă.
Dinspre câmpie, adevăruri vechi
aleargă prin iarbă trezind
păsările cu pene arse
care vin să fure amintirile
din vremea când cireşii înfloreau prima oară.
- Te doare? întrebă frunza verde-verde
- Mă doare. Am crezut că voi cădea spre cer.
***
Cealaltă nu mai întrebă nimic. Era prea târziu… Era lut. Mut.
Gata să primească ploaia…şi alte frunze.

Dialog într-un codru… nu prea verde

Insensibil şi solitar, un bătrân sultan-arţar, scârţar, doar asculta, frunzele foşnind a bârfă grea:
- Ce găunos moşneag ne ţine! Pe lângă scorburi, ce ruşine!
- Soro, păcat de mine şi de tine! Cu frăgezimi şi cu nervuri, cu tinereţe şi cu nuri, cu fine clorofile trăsături…
- Că bine zici! Ce bine-ar fi să fim şi noi în alt harem!
- S-avem stăpân vreun tei boem! Să ne îmbete cu miresme, pe noi, tinere mirese şi să ne legene berbant pe-un tănăr ascuţit versant, din ramul lui vânjos, să ştim că n-o să picăm jos, niciuna dintre noi, din frica ploii de apoi….
- Sau a vreunei tinere brume nebune!
- Păcat că nu suntem ace de brad sau cel puţin creştine! Fiecare frunză cu copacul ei… stăpână pe buget şi pe idei; să aibă fiecare muguraş, de copilaş, o pensie de urmaş!
Că, ei nu au nicio vină! Apar din scoarţă şi lumină, din fotosinteză, cum scrie la Geneză.
Prima frunză, legănându-se pe peţiol, tăcu privind în gol. În mintea ei se perinda  Adam şi cu nevastă-sa şi fructul interzis din pierdutul Paradis:
„Frunza, pe atunci, era primordial costum, acoperea puţin şi nu ştiu cum, păcatul făcut pe furiş, prin luminiş, prin lăstăriş…”.
Bătrânul arţar, cuprins de furii şi de spasme, nervos pe femininele fantasme, se scutură vertiginos. Jos, lângă trunchiul găunos, un maldăr gros de frunze veştede treceau grăbit în altă vreme….
***
Pământul, realist, le primea, le amesteca, le putrezea…
Nu era loc de închipuiri cu frunze şi nuntiri, cu o mie una de basme şi cu alte mariaje-fantasme…
Era doar o trecere oarecare a Firii spre alte lumi precare, o repetabilă-ntâmplare.
Era doar un amestec de materie atrasă gravitaţional, într-un codru tradiţional,
De-un arămiu tomnatic şi banal.

Trimite-mă pe Lună

E aer greu…
Un Brad privește către cer
- Sunt singur, Doamne, și îți cer
să mă trimiți pe Lună.
Privește…
în jur sunt numai cruci,
nici mierla nu mai cântă,
iar fluturii rămași omizi
își plâng tăcut osânda.
Și mâini ce-mpodobeau crenguțe
la sărbători și îmi zâmbeau
azi au un topor și lanțuri ce rup
bucăți din carnea mea.
- Trimite-mă pe Lună, Doamne,
chiar dacă-i semn că a mai fost pe-acolo omul,
în jurul meu s-au stins toți frații,
iar liniștea îmi strică rostul.
Omul nu-mi mai este frate,
nici codrul nu mai e, s-a dus,
mă doare trunchiul, îmi arde fața,
e plin de praf și rumeguș
și mă-nconjoară zi și noapte
căpușe cu mental redus,
aici nu am pe nimeni, Doamne,
toți frații mei au devenit produs.
Doar trei pași în atmosferă
atât mai cer…
e ultima dorință-a mea
ca să mai văd odată cerul
să pot uita, să-nvăț să iert
al topoarelor concert.