Joi, 28.03.2024, 19:19
Principală | Înregistrare | Logare Bine aţi venit Vizitator | RSS
Formularul pentru autentificare
Vkontakte
Мы в Контакте
Calendar
«  Ianuarie 2016  »
LnMrMrcJoiVnSaDm
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031
Arhiva materialelor
Sondajul nostru
Evaluează site-ul meu
Total răspunsuri: 151
Prietenii site-ului
  • Creaţi un website gratuit
  • Desktop Online
  • Jocuri Online Gratuite
  • Tutoriale Video
  • Toate Tag-urile HTML
  • Kit-uri de Navigator
  • Principală » 2016 » Ianuarie » 15 » 15 ianuarie 1850 – porni Luceafărul...
    14:55
    15 ianuarie 1850 – porni Luceafărul...

    MIHAI EMINESCU,

    UN POET DE MÂINE...

    Despre Eminescu s-au ținut mii de conferințe.
    Despre Eminescu s-au rostit zeci de mii de discursuri.
    Despre Eminescu s-au scris sute de cărți.
    Despre Eminescu s-a spus totul.
    Despre Eminescu nu s-a spus nimic.
    Despre autorul „Luceafărului” am putea spune că e cel mai cunoscut și cel mai necunoscut poet al nostru.
    Au trecut cinci sferturi de secol de când Eminescu nu mai adună cuvintele pe filă. Omul Eminescu a murit, dar pana lui parcă mai scrie și astăzi. Ici-colo apar în periodice, în culegeri, în volume – poeme eminesciene, cu specificarea: „inedită”. Parcă manuscrisele lui ar fi completate în continuare. Parcă și de acolo, din ceruri, ar mai adăuga noi pagini la cea mai importantă Carte a neamului românesc.
    Voievodul Cuvintelor a fost comparat adeseori cu Ștefan cel Mare. Câteodată îmi vine să cred că însuși spiritul lui Ștefan cel Mare s-a reîncarnat în Eminescu. Și ceea ce n-a mai reușit să facă Ștefan cu sabia a făcut Eminescu cu cuvântul.
    Un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac.
    Eminescu ne-a făcut bogați prin naștere. Bogați prin faptul că-i aparținem. Bogați prin faptul că ne aparține.
    După 1940 nouă, basarabenilor, ni se furase aproape totul. Spre deosebire de cosângenii noștri de peste Prut, cărora li se furase o bucată de țară, nouă ni s-a furat Țara însăși. Iar odată cu ea ne-au mai fost răpite: Limba, Alfabetul, Credința, Istoria, Trecutul, Prezentul și – în măsura în care copiii nu aveau acces la valorile neamului – Viitorul. Și cu toate acestea, am avut un dram de noroc: dintr-o „eroare” a celor care s-au lățit peste noi, ne-a fost lăsat Eminescu. Și cu ajutorul lui Eminescu am putut reconstitui, pe rând, Istoria Națională, Limba Română, Alfabetul, Trecutul, adevărata Literatură Românească etc. Și ne simțeam bogați. Am fi fost mult mai săraci, dacă ne era lăsat totul și ni s-ar fi răpit Eminescu.
    Într-o poezie spusesem despre Eminescu:
    Când mă gândesc
    cât de mult
    ne iubise izvoarele,
    și codrii
    și doinele
    ce au fost a-l cunoaște – 
    îmi vine să cred
    că poeții mari
    își aleg
    popoarele
    în mijlocul cărora
    au
    a se naște.
    Eminescu ne-a ajutat să supraviețuim. Să rezistăm. Pentru noi e mai mult decât un poet. El este un simbol. Ca și Ștefan cel Mare. Și dacă Ștefan cel Mare a vegheat integritatea teritorială a țării, Eminescu a vegheat integritatea limbii românești în toate teritoriile locuite de români.
    Eminescu a fost acel liant care ne-a ținut împreună, pe noi cei de-o parte a Prutului cu noi cei de altă parte a Prutului, pe nepoți – de străbunei, pe emigranți sau înstrăinați – de Țară. Poetul a corectat mereu, sincronizându-ne, limba română a celor din Transnistria, spre exemplu, cu a celor din Banatul Sârbesc, a celor din Bucovina cu a românilor din Maramureș...
    Am putea spune despre el: Eminescu – unificatorul. Unificatorul de grai, de țară, de suflet...
    Unitatea culturală europeană este o altă idee care străbate ca un fir roşu toată creaţia sa, desele sale trimiteri la filozofia şi poezia germană sau la poezia scandinavă, la Veneţia-copilă sau la Comuna din Paris, la „Revizorul” lui Gogol sau la Dona Sol a folclorului spaniol etc., vorbesc, indiscutabil, de spiritul integrator eminescian.
    Europa de azi nu înseamnă doar piaţa comună, în care să se integreze fericit, de exemplu, vânzătorii de pătrunjel de pe malul Senei cu vânzătorii de pătrunjel de pe malul Bâcului, ea presupune întâi de toate o integrare culturală.
    Iar fără Eminescu, fără de valorile noastre româneşti, fără o identitate culturală, pe care trebuie să ne-o asumăm, nimeni nu va dori să ne accepte la masa mare a popoarelor, ca pe o urdă săracă sau ca pe fiul risipitor din scriptură.
    Pe drapelul celor întruniţi la Putna în 1874, la îndemnul lui Eminescu şi Slavici, era scris: „Cultura este puterea popoarelor”.
    Numai cultura poate face libere cu adevărat popoarele.
    Eminescu, Caragiale, Blaga, Rebreanu, Preda, Stănescu, Blandiana, Sorescu, Vieru, Cimpoi, Brâncuşi, Enescu, Eliade – sunt elementele noastre integratoare în cultura lumii, inclusiv în cea europeană, a cărei parte suntem.
    Avem şi confraţi de condei care cred că ar trebui să renunţăm la Eminescu, în numele nobil al integrării noastre europene. „Cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare nu veţi intra în Europa”, ne atenţiona acum o vreme la un simpozion de la Chişinău un fost demnitar al breslei noastre scriitoriceşti sosit de la Bucureşti. Imediat câţiva tineri de la revista „Contrafort” au preluat ştafeta acestei spuse regretabile şi l-au declarat pe Poetul nostru Naţional „vetus” şi „depăşit”. „Depăşit” de către cine?! Nu se ştie.
    Un imberb venise acum câţiva ani la redacţia săptămânalului Literatura şi Arta, ca să mă anunţe, în timp ce mi-a aruncat din mers pe biroul meu un manuscris cu poezii culese la calculator:
    - Gata, l-am întrecut pe Eminescu!
    - Cum?! am devenit eu curios.
    - Păi am numărat în volumul editat de „Litera”: el are 96 de poezii, iar eu am scris 97!
    - Bravo, nene! i-am zis, ţine-o aşa tot înainte. Întrece-i pe toţi!
    Cineva îmi sugera că Eminescu nu mai este actual, că poezia lui a „îmbătrânit”.
    Dar, mă întreb, cum să îmbătrânească „Pe lângă plopii fără soţ”, cum să îmbătrânească „Scrisoarea a III-a”, cum să îmbătrânească „Doina” sau: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălțam visător/ La steaua singurătăţii”?!
    Iar Eminescu nu îmbătrâneşte, îmbătrânesc doar detractorii lui.
    Cei care-l înjură pe Eminescu au dispărut, sau dispar, pe rând, în neantul uitării, iar Eminescu rămâne.
    Mircea Eliade menţiona: „El ne-a luminat interesul şi bucuria de a fi român”.
    Iar noi aici, la marginile Europei, mai avem nevoie de repere.
    Unul e Marele Eminescu.
    Eminescu odată înlăturat, poţi face din acest popor orice!
    În acest spaţiu s-a plătit pentru dreptul de a-l avea.
    În anii ´30 în Transnistria erau împuşcaţi cei care-l citeau. Li se incrimina vina de a-l citi pe Eminescu şi a „îngunuioşa limba moldovenească cu cuvinte româneşti”: timp-vreme, drapel-steag, popor-norod, mitralieră-pulimiot. Cărţile lui, puţinele care răzbeau dincolo, erau arestate. În timpul conflictului armat din vara lui 1992 volumele lui Eminescu au fost arse din nou dincolo de Nistru. Dar EMINESCU e o CARTE care, chiar aruncată în foc, nu arde, precum BIBLIA, pot arde foile, pânza cotoarelor, coperţile, cartonul, cleiul, cerneala tipografică..., dar niciodată nu vor arde cuvintele, aerul dintre ele, sufletul din ele.
    Eminescu ne este contemporan prin suferinţă.
    O doamnă Galina Sârcu, soţia publicistului Sergiu Nucă, mi-a povestit mai demult că la grădiniţa unde era educatoare într-o zi le vorbise copiilor din grupa mare despre Eminescu. Între altele, le-a zis picilor că numele marelui nostru poet este azi „cunoscut în toată lumea”.
    Atunci un copil, se vede la curent cu toate problemele celor maturi, a întrebat-o:
    - Şi-n Cecenia?
    - Şi-n Cecenia.
    La care un alt copilaş sare imediat să-i reproşeze celuia care pusese întrebarea naivă:
    - Dar pentru ce crezi că luptă cecenii acolo de atâta vreme? Ei luptă ca să-l apere pe Eminescu.
    Acest răspuns impresionat m-a făcut să cred că acei copilaşi inocenţi, care habar n-au cine sunt cecenii şi ce vor ei îşi dau seama că averea noastră cea mai sfântă, care va trebui apărată şi cu preţul propriei vieţi, este Eminescu.
    Cred că e exagerat să zicem că basarabenii au în ei ceva din spiritul cecen. Dar cum Eminescu spusese: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”, cred că Basarabia rămâne a fi în continuare o Cecenie a lui Eminescu.
    În care el mai luptă. Cu cuvântul. Şi prezenţa.
    În Arhivele de Război de la Viena poliţia secretă austro-ungară, vorbind de Congresul de la Putna din 1871, se referea la unul dintre organizatorii acestuia – „un oarecare Eminescu”.
    Acest „un oarecare Eminescu” avea ulterior să fie recunoscut atât de austrieci, cât şi de unguri drept unul dintre marii poeţi ai Europei, un „Hölderlin român”, un „Petöfi al României”.
    După 1883 Eminescu n-a mai scris. Dar el n-a încetat să fie Poet. În 1886, autorul „Luceafărului”, când s-a împărtăşit i-a zis unui preot „Părinte, să mă îngropi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafon, cum cântă „Lumina plină”.
    De parcă poetul şi atunci când se spovedea rostea versuri sau ca şi cum mai îngâna şi sub patrafirul preotului alte variante ale nemuritorului poem „Mai am un singur dor”.
    Acesta a fost testamentul lui poetic, de fapt.
    Iar când voi fi pământ,
    În liniştea serii,
    Săpaţi-mi un mormânt
    La marginea mării.
    Desigur că Eminescu trebuie recitit, din perspectiva zilei de azi. Dar, de regulă, vor să-l doboare de pe soclu tocmai cei care nu i-au deschis cartea, care se arată obosiţi sau plictisiţi de prezenţa sa tutelară.
    Arghezi spunea: „Despre Eminescu trebuie să se vorbească mult”.
    Eminescu a eminescianizat România.
    S-a confundat până la nerecunoaştere cu cuvintele limbii, devenind el însuşi un substantiv comun: eminescu.
    Cuvântul eminescu este sinonim cu
    „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”
    Cuvântul eminescu este sinonim cu
    „Mai suna-vei, dulce corn?”
    Cuvântul eminescu este sinonim cu
    „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri...”
    Eminescu s-a pierdut printre cuvinte.
    Dinspre el vine o muzică ce ne copleşeşte sufletele:
    „Peste vârfuri trece luna,
    Codru-şi bate frunza lin...”
    Marea se leagănă ca şi acum o sută de ani. Codrul se lasă „bătut de gânduri”, izvoarele zdrumecă-ntruna, luna „văruieşte” potecile ca şi pe vremea lui Eminescu.
    Adeseori îmi vine să cred că dacă Poezia n-ar fi existat până la Eminescu, acesta ar fi născocit-o. Eminescu, acest poet al poeţilor, ne-a lăsat drept testament o carte despre noi înşine, căreia noi îi zicem Cartea noastră cea de toate zilele. Carte, pe care o citim mai bine de o sută de ani şi nu o mai isprăvim, fiindcă o descoperim în fiece zi alta. Aceleaşi versuri, citite ieri, azi ni se par altele. Rândurile care încă dimineaţă erau atât de clare, către seară descoperă alte sensuri. Cu fiecare zi, cu fiecare oră timpul adaugă alte şi alte sensuri, majore şi grave, poeziei eminesciene.
    Eminescu e o stare de spirit în literatura noastră.
    Adesea îmi vine să cred că Eminescu a existat dintotdeauna. Că s-a născut înaintea lui Varlaam şi va muri, dintre noi toţi, cel mai la urmă. Că e prezent în tot ce facem, în felul nostru de a fi, de a simţi, de a ieşi în faţa lumii.
    Este firesc să găsim în poezia de azi ceva din aerul, din atmosfera, din ritmurile eminesciene. Dar mai cred că un mare poet ca Eminescu nu putea să ne influenţeze doar pe noi, cei care am trăit sau trăim după dânsul, ci şi pe cei care au activat, scris, trăit şi până la el. Poezia eminesciană „emană” o radiaţie, nu doar către viitor, ci şi către trecut, „influenţând” parţial şi poeţii care au trăit cu mult înaintea lui.
    Dimitrie Cantemir scrie:
    „Deprinde-te dară, până a nu muri, a muri”, care e o imitaţie după „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”
    Şi la Conachi se întâlnesc multe elemente eminesciene:
    „Ah, te-ai dus, dulce minune
    Din zarea ochilor mei...”
    Sau acest ecou din „O, mamă, dulce mamă”, reluat de acelaşi Conachi:
    „Mi-ai răpit orice simţire,
    Şi dorinţă de alt bine,
    Afară de unul numai,
    Să mă îngrop lângă tine...”
    Ceea ce ne face să susţinem că logofătul Conachi ar fi unul din preepigonii marelui poet.
    Dar şi Dosoftei încerca să eminescianizeze:
    „Peste luciu de genune
    Trec corăbii cu minune...”
    Nu ne aduc aceste versuri oare aminte de rândurile din „Luceafărul”
    „Pe mişcătoarele cărări
    Corăbii negre duce?!”
    La Varlaam găsim parafrazată ideea poeziei „Dintre sute de catarge”.
    „Valuri multe ridică furtuna pre mare,
    Mai vârtos gândul omului întru gândul ce are...”
    Miron Costin în „Viaţa lumii”, zicând:
    „Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară
    Cele ce trec nu mai vin, nici se întorc iară”, – mi se pare că nu face decât să reia, scrise în limba vremii, rândurile:
    Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
    şi niciodată n-or să vină iară...
    pastişări eminesciene izbitoare găsim şi la Vasile Fabian Bob, poet obscur şi uitat, care pe la 1821 scria:
    „S-au întors maşina lumii,
    s-au întors cu capu-n jos.
    Și merg toate dimpotrivă,
    anapoda şi pe dos.
    Soarele de-acum răsare
    dimineaţa la apus
    și apune dinspre seară
    către răsărit în sus”.
    Elemente eminesciene din „De-aş avea” şi „Blanca” ş.a., de altfel, găsim încă la 1852 şi-n poezia lui Vasile Alecsandri.
    Exemplele de mai sus vorbesc de faptul că Eminescu a fost anticipat, că nu doar urmaşii au trăit şi trăiesc sub sensul poeziei lui Eminescu, ci şi predecesorii, scriitorii noştri clasici au scris şi au trăit sub semnul Poetului care avea să vină, marele poet, pe care îl aşteptau, îl anticipau şi-l vesteau ca Ioan Botezătorul venirea lui Iisus cu anumite fragmente din scrierile lor.
    Fără să-l fi citit sau cunoscut – în ceea ce făceau – era prezent şi El, aşa cum azi este prezent până şi-n poezioara însăilată de un copil, ce încă nu ştie a scrie şi citi, şi care abia de azi încolo are a-l citi şi a-i descoperi cartea împovărată de frumuseţi.
    Vremile care vin chiar – se regăsesc în Marea Carte a lui Eminescu.
    Poetul este o permanenţă, o realitate a trecutului, prezentului şi viitorului nostru. Câte odată îmi vine să cred că Eminescu încă nu s-a născut. Că el abia urmează să se nască.
    Că Eminescu nu e un poet care vine dinspre trecut, ci: mai degrabă un poet care vine dinspre viitor, un poet a cărui poezie li se va deschide întru totul abia timpurilor viitoare, un poet prin dreptul căruia abia urmează să trecem.
    Cred că Eminescu se va simţi, va fi cu adevărat la el acasă şi în Basarabia lui abia atunci când în fiecare casă va fi prezentă măcar o carte de-a marelui nostru înaintaş.
    Această parte a lumii are încă multă nevoie de Eminescu.
    Acel Eminescu care a eminescianizat întreg spaţiul românesc.
    Acel Eminescu al cărui spirit se află pretutindeni unde e vorbită Limba Română.
    Acel Eminescu despre care Grigore Vieru a zis:
    „De avem sau nu dreptate –
    Eminescu să ne judece...”
    Eminescu trăieşte în noi, în fiecare dintre noi, cei din lanuri şi din biblioteci, cei dintre dealuri şi cei de pe văi, cei de lângă ape şi cei de pe stânci, de aceea, adresându-mă domniilor voastre, zic acum – ca şi ieri, ca şi mereu:
    - Bun găsit, Domnule Poet! Rămâi aici, printre noi, unde mai există atâta dor de tine, unde mai e încă atâta nevoie de tine, poate că niciunde ca aici, poate că niciodată ca acum.
    - Bună ziua, Mihai Eminescu!

    ASASINAREA LUI EMINESCU

    Cel mai mare poet pe vremea lui Eminescu era considerat Nicoleanu. Aşa cum pe timpurile de glorie ale lui Grigore Vieru cel mai mare poet era declarat Emilian Bucov.
    Cine mai ştie azi de Nicoleanu?! Dar de Bucov?!
    Iată, însă, că mai vin şi alţii care cred că ar trebui să renunţăm la Eminescu, în numele nobil al integrării noastre europene. „Cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare nu veţi intra în Europa”, ne atenţiona acum o vreme la un simpozion de la Universitatea Scriitorilor regretatul Laurenţiu Ulici. Imediat câţiva tineri de la revista „Contrafort” au preluat ştafeta acestei spuse regretabile şi l-au declarat pe Poetul nostru Naţional „vetust” şi „depăşit”. „Depăşit” de către cine?! Nu se ştie. Deşi cei care susţineau această inepţie lăsau să se înţeleagă că chiar dânşii ar fi gata să-l întreacă; deocamdată, însă, din păcate, domniile lor n-au scris aproape nimic sau  chiar nimic.
    Acum câţiva ani programul 1 al Televiziunii Române transmitea o emisiune cu participarea unor oameni de cultură: Al. Palelologu, Monica Spiridon, Eugen Negrici care au afirmat, între altele: „Să terminăm cu epitetele comuniste la adresa lui Eminescu”, „să terminăm cu ideologizarea lui Eminescu”, „să nu mai vorbim un deceniu despre Eminescu” etc.
    Dar acest „complot al tăcerii”, pe care ne îndeamnă să i-l declarăm lui Eminescu unii pretinşi intelectuali – este unul orientat contra naţiunii române.
    Nu poţi iubi naţiunea română, detestându-i valorile.
    Şi Alex Ştefănescu se referea în „România liberă” la un detractor de azi al lui Eminescu pe nume Rădulescu, care se lăuda în „Dilema” că nu l-a citit pe Eminescu.
    Unii dintre polemişti mi-amintesc nu ştiu de ce de literatul Ghiţă Pop (1864-1915), care a scris toată viaţa sa piese, a compus tratate filosofice, a alcătuit dicţionare etc., dar n-a rămas în literatura română decât prin „dezvăluirea” că o poezie de Mihai Eminescu La Steaua seamănă cu poemul Die Sterne al poetului german G. Keller. După ce a făcut această descoperire, domnul Ghiţă n-a mai scris nimic. Şi-a crezut misiunea sa istorică încheiată.
    Ion Vitner publica în 1948 un articol „Poetul culorilor sumbre”, în care Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”.
    Timp de o sută de ani s-a susţinut că Eminescu a murit nebun, asemenea lui Hölderlin sau Nietzsche.
    Dar a fost el oare nebun?
    Poetul se pomenise în vara anului 1883 victima unor epuizări nervoase: munca obositoare de la „Timpul” în primul rând, lipsurile materiale, neodihna.

    Într-o carte mai recentă, întitulată „Mitul Eminescu” (Iaşi, Ed. „Junimea”, 2004), Theodor Codreanu – dovedeşte – ca şi alţi cercetători, N. Georgescu, Ovidiu Vuia ş.a. – că Eminescu n-a fost nebun, el a fost înnebunit. Oboseala lui fiind tratată greşit cu mercur, acesta i-a intoxicat şi distrus sistemul nervos şi sănătatea fizică, ducându-l la demenţă.
    La începutul lui 1884 era aproape complet refăcut, de vreme ce medicul Popazu îi scria la 9 februarie 1884 lui Maiorescu, spunând despre Eminescu că „memoria i-a rămas neatinsă”.
    Dacă diagnoza de „paralizie generală” ar fi fost corectă, aceasta ar fi afectat în primul rând memoria, care-i rămăsese, însă, intactă. Un alt medic, Obersteiner, îi scria tot la 10 februarie 1884 aceluiaşi Maiorescu că Eminescu reprezintă „un caz unic ca un paralitic să ajungă în plinătatea facultăţilor mintale” (Th. Codreanu, pag. 143).
    Nebunia a venit mai apoi, din cauza tratamentului ucigaş, aplicat de medici, poate, bănuim, şi la sugestia politicienilor, vina lui constând în faptul că devenise insuportabil pentru oligarhia liberală a zilei (politicianului Carp, aparţinându-i fraza: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”). Mercurul, administrat în doze mari şi în continuare, i-a măcinat creierii, inima şi ficatul. Deci, Eminescu a fost adus la demenţă de cei care l-au tratat.
    Nu s-a confirmat ulterior nici presupunerea lansată de adversarii săi că poetul ar fi fost bolnav de sifilis. Eroarea venea din faptul că psihiatria germană a vremii considera că orice simptom de demenţă nu poate fi decât de origine sifilitică. Dar ea a prins, fiind lansată insistent la câţiva ani după deces de către detractorii săi, care nu l-au iertat nici după moarte. Cu atât mai mult că autopsia nici n-a semnalat această maladie.
    Eminescu a mai fost asasinat de atâtea ori, după moartea lui.
    Dar nimeni n-a reuşit să-l dea jos de pe postament, ca să-i ia locul.
    Despre Eminescu s-a spus totul şi chiar mai mult. De aceea cei care nu mai au ce spune despre Poet, vorbesc mai mult despre sine, despre ceea ce n-au citit sau nu pricep, mai ales despre defectele lui omeneşti (că purta o haină cârpită ş.a.). Ca om, Eminescu aparţine timpului său doar biologic, prin cele scrise însă el ne este contemporan.
    Desigur că Eminescu trebuie recitit, din perspectiva zilei de azi. Dar de regulă vor să-l doboare de pe soclu tocmai cei care nu i-au deschis cartea, care se arată obosiţi sau plictisiţi de prezenţa sa tutelară.
    Opera lui nu trebuie regândită, ci, aşa cum spunea C. Noica, înţeleasă. Datorită lui Eminescu civilizaţia românească a căpătat contururi mai clare în secolul XX şi la începutul de veac XXI.
    Pentru noi eminescianismul este un alt sinonim al europenismului.
    Din păcate unii se văd ajunşi în Europa fără Eminescu, alţii îl iau „complice” la tărăşeniile lor privind statalitatea, limba sau istoria „republicii de pe Bâc”. Acestora ne vine să le spunem: luaţi-vă labele de pe Eminescu, că-l murdăriţi.
    Dar cum poţi afirma că Eminescu şi alţi clasici au apărat „limba moldovenească” (de români, nu de slavi), când pretutindeni ei vorbesc doar de limba română?!
    Prin 1970 căutam în Cimitirul vechi din Cernăuţi mormântul Aglaei Drogli (1852-1900), sora lui Eminescu. Dar cum cavoul ei devenise loc de pelerinaj, cu câteva luni mai înainte autorităţile i-au scos într-o noapte osemintele, instalând în locul acestora rămăşiţele unui „eliberator”.
    A fost „pedepsită” pentru „grava vină” de a fi fost soră de Poet. N-a fost lăsată în pace nici pe lumea cealaltă.
    Şi autorităţile de la Chişinău scoseseră cărţile poetului din biblioteci, lăsându-i doar „Somnoroase păsărele...”.
    Arghezi spunea: „Despre Eminescu trebuie să se vorbească mult”.
    Este şi firesc să ne referim mereu la Eminescu atunci când vorbim despre neamul românesc, despre noi înşine, despre problemele cu care ne confruntăm, despre trecut, prezent şi viitor.
    Dacă Eminescu ar fi trăit azi, cu siguranţă că ar fi protestat şi el contra guvernării comuniste, contra ocupaţiei străine, contra corupţiei şi nedreptăţii.
    Aşa cum Poetul protestează de dincolo de mormânt, atunci când se adresează parcă celor de la putere, cu celebrele-i versuri din „Scrisoarea a III-a”.
    „Prea v-aţi arătat arama,
    sfâşiind această ţară,
    Prea făcurăţi neamul nostru
    de ruşine şi ocară,
    Prea v-aţi bătut joc de limbă,
    de străbuni şi obicei
    Ca să nu se-arate-odată
    ce sunteţi – nişte mişei!”.

    Nicolae DABIJA

    Vizualizări: 683 | Adăugat de: goshasuper235224 | Rating: 0.0/0
    Total comentarii : 0
    Prenume *:
    Email *:
    Cod *:
    Copyright MyCorp © 2024
    Creaţi un website gratuit prin uCoz