Mărţişorul, un vechi
obicei popular
 Tradiţia de a sărbători sosirea primăverii prin confecţionarea şi purtarea la piept a mărţişoarelor este foarte veche. Specialiştii în cultura populară găsesc rădăcinile acestei tradiţii în sărbătoarea Matrionalia. În Roma antică, în prima zi a Anului Nou, se desfăşurau cu mult fast şi veselie serbările lui Marte, considerat zeul naturii, al primăverii şi al agriculturii. Festivităţile începeau la 1 Martie. Tradiţia purtării mărţişorului a trecut la români care, de asemenea, până în secolul al XVII-lea, au sărbătorit începutul anului nou agrar la 1 Martie.
În zilele noastre, probabil, toţi ştiu că mărţişoarele sunt simbolul primăverii, expresia reînvierii timpului, a triumfului luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului. Dăruindu-le apropiaţilor mărţişoare, sperăm că acestea le vor aduce fericire şi noroc. Mărţişoarele seamănă în sufletele noastre speranţa, optimismul, credinţa în bine şi frumos.
Mai puţini, însă, cunosc faptul că tradiţia de a purta aceste miraculoase simboluri primăvăratice are o lungă şi interesantă istorie. Forma Mărţişorului actual s-a schimbat mult în timp. Cercetările arheologice au scos la iveală mărţişoare confecţionate din pietricele de râu, găurite şi înşirate pe aţă. S-au găsit şi Mărţişoare-monede.
În timpuri mai vechi Mărţişorul se numea Marţu şi consta din două fire, alb-roşu, împletite. Marţul simboliza firul vieţii, vitalitatea, sănătatea, frumuseţea. Era purtat la gât de către femei şi fete mari şi dăruit celui drag la sfârşitul sărbătorii. Din obiceiul de a lega de Marţu o monedă de valoare a apărut expresia „a bea Marţu” cu sensul de a petrece, de a sărbători. Cu moneda primită odată cu Marţu, bărbaţii cumpărau vin roşu şi caş. Alimentele acestea aveau semnificaţie rituală şi apotropaică. Se credea că apără de boli, de necazuri, întăreşte prietenia, dragostea. Mai târziu, tinerii încep să lege Mărţişoarele de ramurile unui copac, gestul având aceeaşi semnificaţie: dragoste, frumuseţe, sănătate. Marţul era purtat şi de către copii. Mamele legau Marţul la mâna fetei ca să fie îndemânatică, uşoară la mână, pricepută, iar băiatul îl purta la picior, pentru a fi iute, harnic la treburi, rezistent.
Cele două podoabe de la capătul firului de diferite forme apar mai târziu, când funcţia rituală face loc celei estetice, ilustrând tendinţa poporului de „a-şi petrece timpul în mod plăcut”, cum observa folcloristul D. Olănescu. Mărţişoarele sunt confecţionate cu inspiraţie sporită, pentru a bucura ochiul şi sufletul. Încep să le poarte la piept toţi, inclusiv bărbaţii, care în trecut participau doar la „băutul marţului”.
Tot acum îşi fac apariţia, probabil, legendele populare despre geneza Mărţişorului. O legendă cu caracter antropologic afirmă că odată soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a răpit dintre oameni şi l-a închis într-o temniţă. S-a lăsat întunericul şi disperarea: păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, copiii nu mai râdeau. Un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Drumul i-a fost greu şi a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. Lupta cu zmeul, rănile primite l-au slăbit de puteri, dar a învins. Cu cât Soarele eliberat se ridica tot mai sus pe bolta cerului, înveselind şi bucurând lumea, cu atât mai tare slăbea voinicul. Din picăturile de sânge căzute pe zăpada imaculată au răsărit nişte flori albe, gingaşii ghiocei, pe care oamenii, ca omagiu adus eroului care şi-a sacrificat viaţa în numele luminii, sănătăţii, frumuseţii, le-au prins la piept şi gestul s-a transmis din generaţie în generaţie, devenind tradiţie.
Altă legendă populară atribuie meritul de a fi pus temelia obiceiului Babei Dochia. Umblând cu oile la păşunat prin lunci şi văi, torcând mereu din fuior, Baba Dochia a găsit o monedă de argint, i-a făcut o gaură si a legat-o la gât cu un capăt din lâna toarsă. Aceasta s-a întâmplat chiar pe 1 Martie. Oamenii au văzut amuleta, le-a plăcut şi au făcut la fel. Obiceiul s-a extins şi a prins rădăcini adânci.
De viaţa şi faptele acestui faimos personaj din imaginarul folcloric românesc sunt legate şi alte tradiţii, datini, legende, dovadă incontestabilă a importanţei momentului calendaristic – Anul Nou agrar – pentru oamenii de la ţară. Astfel, pentru a explica de ce luna februarie are cele mai puţine zile, fiind cea mai în vârstă – ultima lună a anului – şi de ce timpul în martie este atât de instabil, omul tradiţiei a alcătuit o naraţiune fantezistă despre ambiţiosul Mărţişor. Supărat pe Odochia pentru că-l desconsidera, numindu-l în fel şi chip, Mărţişor l-a rugat pe fratele mai mare, Faur, să-i împrumute câteva zile geroase ca să se răzbune pe baba ranchiunoasă. Odochia a căzut în căpcană. Crezând că iarna a trecut, şi-a scos oile la păşune, dar, prudentă, s-a îmbrăcat cu 12 cojoace. Mărţişor schimba mereu timpul: ba ploua, ba ningea, ba era cald. Cojoacele luau apă, deveneau grele şi baba le tot arunca, până a rămas în cămaşă. Atunci Mărţişor s-a folosit de zilele lui Faur, a făcut un ger năprasnic şi baba a îngheţat împreună cu oile. Legenda aceasta este expresia conflictului dintre timpul îmbătrânit şi timpul nou, dintre întuneric şi lumină, dintre rău şi bine. Mărţişor nu i-a mai restituit lui Faur zilele împrumutate şi de atunci reiterează actul său de răzbunare în fiecare an, în primele douăsprezece zile, numite şi „zilele babei”, simbolizând astfel eterna dorinţă a omului de schimbare, înnoire.
Străvechiul şi frumosul obicei al Mărţişorului punea cândva începutul unui şir de alte manifestări folclorice: Cucii, Strigarea peste sat, Sântoaderul, Craiul nou, Armindenul, Căluşul. Cunoaşterea semnificaţiei lor este foarte utilă pentru omul contemporan, căci ele, deşi nu mai sunt practicate ca pe vremuri, continuă să facă parte din patrimoniul culturii noastre imateriale.
Adelina READOVOI,
profesoară de limba şi literatura română, Şcoala de cultură generală Ostriţa
|
