Familia – patria noastră cea mică
O familie nu e o formulă. Nu, nu!
O familie e o ţesătură adâncă,
făcută din cele mai tari fire, mai fierbinţi
şi mai nevăzute: din fire de sânge.
(Lucia Demetrius, 1910-1992)
De-a lungul carierei mele de cadru didactic am avut ocazia să predau mai multe discipline, între care un loc aparte îl ocupă Etnografia, obiect din programul şcolar care ajută la cultivarea respectului pentru trad iţiile, obiceiurile şi istoria neamului, elemente fără de care riscăm să ne pierdem identitatea. Din păcate, grijile cotidiene, dar, mai ales, reducerea memoriei faţă de evenimentele produse în timpul propriei generaţii, fac astăzi ca unii dintre elevi să nu mai cunoască din ce familie provin, care este numele de familie al bunicii sau, mai grav, al mamei. Părinţii, bunicii şi străbunicii noştri – la fel ca şi noi – au purtat grija zilei de mâine, au căutat să asigure condiţii de trai decente familiilor lor, s-au distrat poate mai mult şi mai interesant decât o fac tinerii de astăzi, dar nu au ignorat tradiţiile, nu au respins originile, nu şi-au renegat neamul şi cultura.
Din fericire, fenomenul de mancurtizare nu a cuprins atât de mult românii din regiunea noastră. Identitatea supravieţuieşte prin limba pe care o învăţăm de la mama, prin relatările şi memoriile ce le transmitem despre baştină, şcoală, rude, părinţi şi strămoşi, prieteni. Părinţilor şi, în special, mamei se datorează formarea conştiinţei apartenenţei la o anumită comunitate, la o anumită familie. Dorinţa de a ne păstra vie conştiinţa sau de a redescoperi rădăcinile pierdute ne face să constatăm că mica noastră patrie – familia – este mult mai numeroasă şi mai veche decât ne-am fi putut imagina. Acest fapt îl poate confirma cu lux de amănunte John Naida, cetăţean american, care, după câteva sute de ore de documentare prin arhive, de căutare pe Internet, a aflat că zeci de rude de ale sale pe linia bunicului său, Vasile al lui Dumitru Purici (1897-1973), locuiesc şi în prezent în Ostriţa.
Ideea de a-şi cunoaşte originile l-a cuprins pe John în ziua de Paşti, în anul 2008, când a aprins lumânări la mormintele bunicilor săi, Vasile şi Eudochia, constatând că în cimitir erau doar străini. Şi-a amintit atunci de tradiţia din familie de a încondeia ouă, de a coace pască şi de a merge cu coşul la biserică, la sfinţit bucatele. Oare în ţara de unde au venit bunicii se mai păstrează asemenea obiceiuri, oare mai există cineva prin venele căruia să curgă acelaşi sânge? În aceeaşi zi a căutat în arhiva familiei scrisori şi fotografii primite de la Ştefan al lui Dumitru Purici, fratele bunelului său, în anii ’50-60 ai secolului XX. De pe fotografii îl priveau nişte chipuri necunoscute, iar adresa de pe plic era una care nu-i spunea multe lucruri.
Primul pas a fost să scrie o scrisoare Victoriei Purici (Nicolaevici), la care nu a primit răspuns imediat, însă, în paralel, a trimis o solicitare de obţinere a informaţiilor de la arhivele unde se păstrează datele privitoare la imigranţii sosiţi pe nave maritime în SUA şi Canada din Europa. Astfel, a reuşit să intre în posesia unor înscrieri care i-au permis să afle anii în care au venit bunicii lui în Canada, iar prin nişte cunoştinţe cu rude în Bucovina a obținut adresa de e-mail a lui Janosz Namenyi, ostrițean prin căsătorie, om cu suflet mare. Prin intermediul acestuia din urmă, scrisoarea lui John către rudele sale din Bucovina a ajuns la reprezentanții familiei Purici, iar alte e-mail-uri au ajuns la pictorul Ștefan C. Purici, din Ostrița-Prut, și la istoricul Ștefan V. Purici, din Ostrița. La îndemnul și rugămintea lui John Naida cei doi, dar în special subsemnata, împreună cu Maria Alexa (fiica Eudochiei Zaișliuc, născută Purici) și Felicia Predii (fiica Eugeniei Lazăr, născută Purici), dar și cu ajutorul vrednicului Sain Mândrescu din Mahala), au adunat date despre cei care se înrudesc prin descendența lor din Onofrei Purici (1739-1808), cel mai vechi dintre strămoșii identificați până la această dată. În SUA, activitatea de documentare era susținută, în măsura puterilor lor, de părinții lui John – William Naida și Ana (născută Purici), de Kathleen, soția lui, de fiul său Dain, de surorile sale Anita și Suzanne, fratele William, mătușele Helen și Elizabeth.
Coordonarea datelor adunate din arhive cu cele de pe teren a contribuit la întocmirea unui arbore genealogic al descendenților lui Onofrei și Ileana (1754-1805) Purici, reunind peste 600 de nume de persoane născute în sânul acestei familii între mijlocul secolului al XVIII-lea și zilele noastre. Evident, nu toate datele au putut fi recuperate, în special despre persoanele care au părăsit Ostrița de ceva vreme, precum și despre unele din rudele care au fost deportate în Siberia sau Kazahstan și nu s-au mai întors acasă.
După această lungă și anevoioasă documentare, după consultarea lucrărilor de istorie și geografie privitoare la Bucovina, în anul 2011 John și-a exprimat dorința de a efectua o vizită în patria bunicilor săi. Întâmpinați pe aeroportul din Suceava de Ștefan Purici, profesor universitar, după o noapte în fosta capitală a Moldovei lui Ștefan cel Mare, John și Kathy s-au deplasat, cu emoții deosebite, spre satul de baștină al bunelului Vasile Purici. Timp de aproape 10 zile gazda lor a fost familia pictorilor Doina și Ștefan Purici, din Ostrița de pe malul stâng al Prutului, care i-a înconjurat cu toată grija și dragostea lor de bucovineni. Ștefan a fost și cel care le-a făcut cunoștință lui John și Kathy cu rudele din Ostrița, Mahala, Cernăuți, Lujeni, Molodia, le-a organizat excursii pe la monumentele istorice importante, i-a însoțit la bisericile și cimitirele din Ostrița și Mahala, la mănăstirea din Bănceni (pictată cu concursul echipei de pictori coordonată de Ștefan).
O seară minunată, cu amintiri și impresii, cu discuții despre societatea americană și cea ucraineană, cu participarea unor rude apropiate, am organizat în ziua de 10 septembrie. John a relatat că pentru întreg procesul de adunare a datelor și de întocmire a genealogiei familiei i-au fost necesare peste 3.000 de ore de lucru. A relatat cu lux de amănunte destinul dramatic al lui Vasile Purici, ajuns pe tărâmul american la vârsta de doar 12 ani, fără cunoștințe, fără mijloace de întreținere, departe de cei dragi. În pofida tuturor dificultăților materiale, Vasile Purici (devenit William Puricy) s-a căsătorit cu Eudochia Lobodici (părinții emigrați din Țureni), întemeind o familie fericită, lucrând pământul și muncind într-o uzină militară.
Pe parcursul vizitei lor în Bucovina, rudele lui John au beneficiat de serviciile de translatori din și în limba engleză ale prof. Gheorghe Ghiba și ing. Victor Ivaniuc, cărora le exprim cele mai calde mulțumiri și pe această cale.
Ultimele două zile au fost rezervate vizitei la obiectivele turistice din partea de sud a Bucovinei (cetatea Sucevei, Muzeul Satului, Mănăstirile Humor și Voroneț, salina Cacica etc.) a fost posibilă datorită ospitalității și grijii familiei Stela și Ștefan Purici. Pe parcursul celor două zile s-au purtat discuții legate de istoria provinciei și de destinul bucovinenilor, de soarta descendenților familiei Purici, musafirii din SUA apreciind calitatea și diversitatea bucatelor bucovinene, frumusețea peisajului și ospitalitatea localnicilor.
Pe tot parcursul călătoriei în nordul și sudul Bucovinei, John și-a luat notițe și a făcut sute de fotografii, pe care le-a publicat apoi pe Internet (http://www.togetheragain.blog.com/). Vizita lui John și Kathy Naida a avut un efect benefic și asupra multor dintre ostrițeni care au înţeles că, în pofida faptului că nu mai poartă numele de familie Purici, ei fac parte dintr-un neam numeros, împrăștiat în toată Europa, dar și pe continentul nord-american. A fost nevoie de efortul unei persoane de peste ocean pentru a înțelege cât de importantă este identitatea, apartenența la o comunitate, menținerea legăturii cu patria mică, păstrarea obiceiurilor și a memoriei strămoșilor. Dispariția sau ignorarea acestora ne transformă în niște persoane anonime, în niște oameni fără de țară, fără de neam, în simple viețuitoare pe această planetă.
Jurnalul de călătorie al lui John Naida cuprinde următoarea relatare privitoare la semnificaţiile vizitei la locurile de unde și-au luat zborul bunicii săi: „Am fost întrebat dacă călătoria a fost ceea ce ne-am așteptat. Răspunsul este „nu”. A fost mult mai mult. Cu adevărat, un vis a devenit realitate”.
Elena Purici, profesoară,
Școala medie Ostriţa
|
