Ştefan cel Mare şi

Codrii Cosminului

În mijlocul Codrului,
Codrului Cosminului,
Stă de veghe un stejar,
Mândru, falnic, secular.
(George Puiu)

La 21 aprilie, în a doua zi de Paşti, românii din regiunea Cernăuţi s-au adunat cu credinţa creştină şi dragoste pentru trecutul istoric glorios, la falnicul stejar al împăratului nostru viteaz, Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului.
Devenită deja o tradiţie frumoasă, în această zi prielnică, fără condiţii climaterice complicate, manifestarea a început cu un serviciu divin şi o slujbă de pomenire a vitejilor oşteni, oficiată de cinci preoţi, în frunte cu protoiereul Ioan Gorda, protopopul raionului Hliboca.
Istorie
Din negura timpului soarele aureşte cu razele sale coroanele stejarilor falnici, care şed neclintiţi ca nişte oşteni bătrâni şi prietenoşi, păstrând cu sfinţenie memoria sacră, liniştea eternă, şi perepeţiile istorice a unui popor vrednic şi viteaz.
Nu departe de Cernăuţi se întinde o misterioasă pădure, pe care din vremuri ţăranii acestor meleaguri înzestrate cu belşug de har, o numesc Codrii Cosminului. Aici, la 26 octombrie 1497, marele voievod Ştefan cel Mare i-a bătut pe polonezii regelui Ioan Albert, care cu gândul rău a invadat Ţara de Sus a Moldovei de atunci, pentru a prăda satele şi oraşele ei.
Ioan Albert se credea că el este „Apărătorul creştinătăţii”, şi va lupta împotriva Imperiului Otoman. În anul 1497, craiul leşilor a trimis solii lui Ştefan să-şi adune oştile, că va veni şi dânsul, să dea o mână de ajutor împotriva turcilor, care cuceriseră de la moldoveni Cetatea Albă şi Chilia. Împăratul Moldovei cu mare bucurie i-a primit pe solii polonezi, ca semn de mulţumire şi de bună înţelegere a trimis reciproc solii cu daruri craiului.
Însă, în vara aceluiaşi an, regele Albert cu 80 mii de ostaşi ai săi, porni spre Pocuţia, trecu Prutul pe lângă Sneatin cu intenţa de a jefui şi de-a înlătura de la domnie pe voievodul Moldovei. Văzând că leşii se comportă ciudat, apucând un alt drum, nu cel ştiut spre gurile Nistrului, Ştefan cel Mare i-a trimis a doua oară pe logofătul Ioan Tăutu şi pe vistiernicul Isac cu solie, să-i spună craiului că drumul mai de-a dreptul spre Cetatea Albă şi Chilia este prin Cameniţa şi nu prin Pocuţia. Totuşi, voievodul Ştefan primi un răspuns negativ, craiul i-a luat prizonieri pe cei doi soli şi i-a trimis la Lvov. Atunci, Ştefan Vodă a înţeles că regele Albert a declărat război Moldovei.
La 27 august, Ştefan cel Mare ieşi din cetatea Sucevei şi hotărî să-i aştepte pe polonezi la vale, lângă cetatea Romanului.
La 24 septembrie, şleahticii după ce prădară aproape toată Ţara de Sus, ajung la Suceava şi o asediază. Portarul Luca Arbore şi locuitorii oraşului se apărau voiniceşte, până şi femeile şi copiii dădeau ajutor ostaşilor moldoveni. Scos din sărite, craiul a dat poruncă tunarilor să facă cetatea una cu pământul, au fost aduse tunuri grele. Zile la rând ghiulelele loveau în poartă şi în zidurile oraşului fără rost. Oamenii din cetate nu erau numai oşteni buni, ci şi zidari neîntrecuţi, când se făcea noaptea ei reparau locurile sparte ale zidului. Când duşmanii se trezeau, găseau zidurile cetăţii nevătămate.
După două săptămâni de luptă cu „zidurile fermecate”, craiul Albert – amator de petreceri, care veni în acest război ca într-o excursie de plăceri, a început să se plictisească. Ştefan aştepta ca oaştea inamicului să se istovească de-a binelea, ca să poată lovi. Foametea şi setea începuseră să facă ravagii în rândurile oştirii sale, numărul polonezilor începură să se împuţineze. Ţara de Sus era pustie, şi nu se găsea nimic de furat în ea. Cuprinsă de atâta nevoie, armata polonă arăta ca o haită de lupi înfometaţi. Caii piereau cu sutele. În lipsă de provizii, ostaşii le perpeleau ciolanele pe jăratic, mestecând cu greaţă rădăcini de ierburi şi scoarţă de copaci.
Pe la mijlocul lui octombrie, bolnav şi dezamăgit, regele Albert a bătut retragerea după înţelegerea sa cu Ştefan. Prin urmare, moldoveanul îi trimise vorba să se întoarcă pe aceiaşi cale de unde a venit, acesta a căzut de acord, cu condiţia ca să-i lase drum deschis până în Lehia.
Albert viclenind încă o dată, porni acasă pe alte drumuri, ca ostaşii lui să poată jefui şi „culege” şi prin alte părţi ale Moldovei. Cu neruşinare oastea leşilor, răzleţindu-se prin satele îndepărtate, pârjolea şi ardea cătunele ţăranilor. Trecu o săptămână şi oastea lui Albert încă nu ajunsese la Cernăuţi. Ştefan Vodă când auzise de paguba cea făcută de bezmetecii leşi, se luară iute după dânşii.
În ziua de Sf. Dumitru, leşii intrară într-o pădure deasă, căreia localnicii îi ziceau Codrii Cosminului. Când s-au apropiat, codrii îi aşteptau ca o fiară flămândă cu gura căscată. Aici, în Codrul Cosminului, este un gât de plai strâmt, ce trece prin nişte dealuri şi munţi foarte mari. Aceste dealuri sunt acoperite până în vârfuri de copaci de când a făcut Dumnezeu lumea. Albert porunciră spre nefericire, să pornească oştirea prin îngustele strâmtori pe drumuri cu dese suişuri şi coborâşuri. Ostaşii lui mergeau fără nici o rânduială, care cântând din gură, care din frunză, alţii chiuind şi veselindu-se. După ce oastea lui Albert înaintaseră o jumătate de zi prin locuri sălbatice, când ajunseră la mijlocul acestui codru, deodată din dreapta şi din stânga se aud nişte pocnete îngrozitoare, de răsunau văile şi dealurile. Dintr-o dată un nor de săgeţi ascuţite au început să cadă asupra capetelor lor. Stejarii, arţarii, fagii au prins să cadă ca din senin peste ei, nimicindu-i complet, de parcă se prăbuşea cerul peste ei.
Dintr-o parte şi din alta, moldovenii se aruncară cu chiote sălbatice asupra leşilor ce scăpară nestriviţi de copaci, unii au fost brusc înjunghiaţi, li se zdrobea capetele cu tufanul, tunurile grele au fost părăsite, carele lăsate de izbelişte, oastea nu mai putea merge, nici înainte, nici înapoi, fiecare oştean polonez se străduia să salveze ceea ce era mai de preţ - propria viaţă.
În cele din urmă, leşii se rupseră şi umplură pădurile, fugind care şi pe unde vedea cu ochii, până ce puţini mai putură ajunge la craiul lor. O mare mulţime de nobili polonezi, de cavaleri teutonici fură făcuţi prizonieri.
Craiul Albert însuşi abia scăpară cu fuga, când s-a văzut în ţara lui cu ciurucurile de oaste ce-i mai rămâsese, crezu că a înviat din morţi. Apoi trecu la Cracovia şi se înămoli în desfrânări.
Ştefan, întorcându-se în Suceava, chemară toţi boierii şi boieraşii, pe toţi negustorii şi călugării şi pe toate căpetenile oştirilor şi făcură un mare prânz împărătesc.
Astfel, românii moldoveni, cu ajtorul Codrului Cosminului, au obţinut o victorie glorioasă, care a intrat în istorie.

Pregătit de Sergiu Barbuţa

Bibliografie:

1. Grigore Ureche – Litopiseţul ţărâi Moldovei. Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu craiul leşescu la Codrul Cozminului, leat 7005 (1497)
2. Nicolae Dabija – În căutarea identităţii, 2002
3. Alexandru Vlăhuţă – Din trecutul nostru, 2003
4. Valeriu Turea – Iese-n plină strălucire Ştefan cel Viteaz şi Sfânt, 1991