Scoşi mişeleşte în miez de noapte din casele lor...

Perioada 11-13 iunie 1941 pentru noi, românii, sunt zile pline de durere, zile în care, cu 73 ani în urmă, circa 2.000 de gospodari din raionul Herţa au fost scoşi mişeleşte în miez de noapte din casele lor, ca să fie duşi prin lagărele staliniste. Ei au fost deportaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte locuri îngrozitoare, duşi la Onega, închişi în lagărele enkavediste ale morţii.
Osemintele multor semeni ai neamului nostru au rămas împrăştiate în întinsuri de gheaţă, în mlaştini şi păduri.
Fiare sălbatice au ros oasele supte de foame şi mizerie.
Şi trebuia să vină cândva ea, dreptatea, căci strigau şi continuă să strige la ceruri milioane de suflete omeneşti zbuciumate, cerând răzbunare.
În acele zile negre de iunie 1941, zeci de eşaloane i-au rupt de la baştină pe români, aruncându-i în bezna pierzaniei.
Memoriei lor consacrăm amintirile celor deportaţi din raionul nostru.
Au trecut anii. Rănile s-au cicatrizat şi iată-mă stând de vorbă cu unii care au supravieţuit calvarul stalinist.
Ştefania SAMOILĂ, s. Ostriţa:
- Am fost deportată în Siberia (regiunea Tiumeni). Cum ne-a fost în drum? Mai bine nu m-ar întreba nimeni despre aceasta. Mizerie, foame şi o sete chinuitoare.
Cei care mureau erau aruncaţi din vagon la marginea unui drum, fiind acoperiţi cu câteva lopeţi de ţărână. Acolo eram a nimănui. Îmbrăcaţi în zdrenţe, umblam mai mult flămânzi. Ni se cerea doar să muncim şi să ne ţinem limba după dinţi.
Când ne frângea uneori dorul de casă, doineam în limba mamei.
Aveam noi, deportaţii, un cântec al nostru: „Foaie verde şi una,/ Lung îi drumul în Siberia,/ Lung îi drumul şi bătut,/ De români tot îi făcut,/ Când vedeam trenul că vine,/ Tremura inima-n mine,/ Când vedeam vagoanele,/ Ştiam că iau oamenii./ Copiii de foame mureau,/ Pe ferestre-i aruncau/ Şi ruga creştinătatea/ Cineva ca să-i îngroape...”.
Maria OSTAFI, satul Buda Mică:
- Noaptea de 13 iunie 1941 îmi va rămâne în memorie pe toată viaţa. Noaptea, soldaţii ruşi ne-au înconjurat casa. Ne-au spus să ne pregătim de drum. Am fost duşi la gara din Noua Suliţă. Acasă erau părinţii şi cinci fete: Maria (24 de ani), Saveta (22 ani), Victoria (18 ani), Natalia (13 ani), Elena (16 ani).
Ne-au dus la Omsk, apoi la nord, la Nadîm. De necaz, mama s-a stins din viaţă.
La baştină m-am întors în anul 1957. Casa părintească nu mai era. Datorită fratelui, mi-am construit o casă nouă.
Aşa au avut de suferit, bieţii români. Să fie asta pe conştiinţa celor care ne-au trădat.
Ştefan CONSTANCEAN, s. Ostriţa:
- Aveam două hectare de pământ arabil, cai, vite şi toate cele necesare pentru prelucrarea pământului.
Dar ne-au venit „eliberatorii” în vara lui 1940 şi toată agoniseala s-a dus de râpă. Însă nu numai averile ne-au fost prădate, ci întreaga noastră viaţă a fost schimbată.
- În luna octombrie 1944, fiindcă eram român, împreună cu şapte consăteni am fost ridicaţi în miez de noapte. Am fost duşi în Republica Komi (în apropiere de Peciora). Eram istoviţi de foame şi murdari. Erau geruri colosale, mâncare puţină. Dintre cei şapte consăteni ai mei la baştină s-a întors doar Gheorghe Ghiba, bolnav, care a decedat la vârsta de 25 de ani. Dumnezeu să-l ierte! La baştină m-am întors la 28 martie 1946.
Gheorghe Ion COBASCHI, s. Mihoreni:
- Tatăl meu, Ion, şi-a făcut armata la Botoşani, a participat la Primul Război Mondial (1914-1918).
În anul 1941, am fost încorporat în armata română, am ajuns cu lupte până la Don. Pentru, că am fost român, în anul 1945 am fost deportat în pustiurile nordice, în Republica Komi. Am fost repartizaţi în barăci, câte 300-400 persoane. Gerurile ajungeau la 50 de grade. Foame, mizerie, cadavre în fiecare zi. Tot timpul ne aflam sub supravegherea enkavediştilor.
În anul 1949 am sosit la Mihoreni. Am lucrat toată viaţa în gospodăria locală pentru câteva copeici, aveam multe datorii.
Sunt doar câteva mărturii ale conaţionalilor noştri. Destine surprinse atât de reuşit în versurile  regretatului poet Gr. Vieru:
„Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu –
Degerat la mâini şi la picioare,
Se întoarce acasă Dumnezeu”.

A consemnat:
Viorel GHIBA

În imagine: Memorialul din Ostriţa în memoria jertfelor staliniste în anii 1941-1945.