Destinul unei femei de la țară

De câte ori trec pe lângă casa gospodinei Elena DAMIAN din satul Mihoreni, raionul Herța, îmi amintesc de versul: „Răspunde casa prin suspine,/Răsună-n largă depărtare,/Dar morții nu se întorc nicicând,/Se așterne-ncet pe ei uitarea...”. Aceste cuvinte mă fac să lăcrimez, dându-mi seama de soarta acestei femei de la țară. Prin câte greutăți și suferințe a trecut și numai Tatăl Ceresc i-a purtat de grijă și i-a fost îndrumătorul adevărat. Dacă ar fi s-o luăm de la început, pot afirma că doamna Elena Damian serveşte drept exemplu pentru sat, pentru copiii ei și pentru toți acei care o cunosc.
Născută într-o familie de țărani muncitori, cu cinci copii la număr, a absolvit şcoala din sat  numai cu note bune și foarte bune. Cu timpul s-a căsătorit, a trăit puțin la socri, apoi, împreună cu soțul Vasile, și-au construit o casă frumoasă și, ducând o viață liniștită, a dat naștere la cinci copii: patru fii și o fiică. Această familie era văzută ca muncitori harnici, strângători și dornici de a avea toate cele necesare. Când Elena Damian a împlinit 35 de ani, soțul Vasile, Dumnezeu să-l ierte, s-a stins din viață, rămânând, sărmana, văduvă cu cinci copii. Fiul cel mai mare avea 10 ani, iar fiica – doar doi  anişori. Trebuia să ia gospodăria și creșterea copiilor în răspunderea ei.
Zilnic, din zori și până-n noapte, muncea pe lanurile colhozului, pentru o plată mică. Alături de Elena Damian, de obicei,  pe lanul colhozului lucrau pe o normă de sfeclă 2-3 persoane. Ea, însă, avea alături 2-3 copii mici. Însă, lucra și învingea greutățile. Ziua muncea la câmp, îngrijea şi grădina din gospodăria proprie, iar seara spăla, gătea mâncare pentru copii să le rămână pentru a doua zi. Afară de aceasta, ținea vite, porci, păsări, oi, cai. Noaptea dormea doar 3-4 ore... Și această femeie dintr-o familie de muncitori, înțelege bine că doar munca îl încălzește, îl mângâie și îl bucură pe om. Copiii au crescut harnici și omenoși. Trei feciori şi-au făcut serviciul militar și s-au întors acasă sănătoși și cu dorința de o ajuta pe mama.
Feciorul mai mare, Mihai, şi-a asumat răspunderea de ajutor și îndrumător al familiei. Dacă toamna mergeau s-o ajute pe mama la curățit sfecla, fratele mai mare le arăta celor mici cum să țină corect sfecla în mână și cum s-o arunce la grămadă pe cea curățită. Mihai a fost pentru ceilalţi copii ca un adevărat pedagog, învăţându-i să muncească. Dar atunci când i s-a părut doamnei Elena că răsare soarele și la poarta ei, Ionel, unul dintre feciorii ei, fostul meu coleg de școală, a fost lovit de cal, atunci când punea hamul pe el. Nu mai spunea nimeni că el se va salva și va putea lucra în continuare. Timp de un an s-a tratat la spital, a suportat două operații la cap destul de complicate. Dar, rugăciunile mamei către Bunul Dumnezeu, ale fraţilor şi surorii, l-au pus pe picioare. Acum e frumos, are tractorul său, doar grupa de invaliditate îi aminteşte mereu de accidentul suferit ce i-a lăsat urme pentru toată viața.
Patru copii ai Elenei Damian sunt căsătoriți, au casele lor,  familii pilduitoare, muncitori din fire şi uniți. Când stau de vorbă cu mama-văduvă a cinci copii, în ochii ei izvorăsc lacrimi de durere, lacrimi de supărare, dar, poate, și de bucurie. Doar este o zicătoare: „O lacrimă de văduvă are rădăcini mai adânci, decât un zâmbet”. Și dacă omului îi este dat harul de a munci, el nu se uită la vârstă. Muncește și se mândrește cu rezultatul muncii sale și a copiilor. Împreună cu feciorul mai mare a construit grajdul pentru o fermă, unde cresc peste 200 animale domestice. În casă e o curățenie exemplară, ograda e parcă o grădină botanică, împodobită cu flori, iar grădina de legume e parcă un izvor al frumosului. Doamna Elena spune că datorită copiilor care s-au ajutat unul pe altul, au devenit gospodari, trăiesc bine și frumos, dar această dragoste de muncă, stimă și credință în Dumnezeu le-a altoit-o mama pe parcursul vieții sale zbuciumate și ostenite. În fiecare duminică sau sărbătoare doamna Elena nu lipsește de la Sfânta Liturghie. Astfel procedează şi copiii împreună cu familiile lor. Dumneaei spune: „Biserica este spitalul sufletului nostru, iar părintele – medicul creștinului”.
Prin multe greutăți a trecut această femeie, încât merită  să poarte orice titlu: erou al muncii, gospodăriei și al câmpului, mamă exemplară în educarea copiilor cu dragoste față de muncă, față de cultură, respect și omenie. Și nu e destul prin câte a trecut, dar a trebuit să-l ia pe tatăl, Vasile Chiriac, de la casa părintească și să-l îngrijească, căci a atins vârsta de 92 de ani. Are dna Elena Damian destul pământ – cotă funciară, grădină lângă casă și pe toate le reuşeşte  la timp. O asemenea familie unită, copii harnici și înțelegători, gata să vină în ajutorul celor care au nevoie, n-aş greși dacă aș spune că nu există în Mihoreni... Ar fi păcat să trec cu vederea, să nu accentuez faptul cum doamna Elena a păstrat de la mama ei lucruri frumoase, dragostea de a coase, a ţese, a împleti. Seara, în timpul iernii, după ce termină tot lucrul în gospodărie se așează la stative și țese covoare frumoase. Iar pe pânza albă, cu ajutorul acului, înfloresc cele mai mândre flori din grădină.
Am scris acest articol pe baza celor povestite de doamna Elena  la masa rotundă, în biblioteca satului, ce a avut loc recent,  unde s-au depănat cele mai interesante momente ale vieţii.

Inna PINTILEI,
șefa Bibliotecii, s. Mihoreni